Am vazut toate sezoanele din Prison Break, cu Maria!

Am terminat de vazut, dupa ceva timp de cand m-am apucat, toate sezoanele din… (hai cu trompetele!) PRISON BREAK. Da, eram ultimul pamantean care nu vazuse nici macar un episod din serial.

Adica, aveam asa o vaga idee despre ce se intampla, dar sa mor daca m-a tentat vreodata sa ma uit. Cand am observat ca Game of Thrones ni se da cu lingurita (si pe asta l-am vazut vara trecuta pe tot) am zis sa ma apuc de un serial care ma bantuia chiar si cand ma duceam la Shop and Go: “Uita-te Mandache, la Prison Break, nu fii prost!”.

Ca tot vorbeam de lingurita si de Maria. Cine e Maria? Cea care mi-a fost alaturi la bine si la greu, la puscarie si in libertate, in desert sau pe strazi americane, a fost Siviero Maria. Nu, nu e ruda cu Sucre, ca el e portorican iar Maria e italianca, sau, mai degraba, italiana. De ce? Pentru ca este o/un gelato italian fin. Da, o inghetata buna de tot, ce mi-a tinut de… dulce si racoare. Revenind la film…

In urma cu mai bine de zece ani (serialul a fost difuzat prin 2005 pentru prima oara, parca) colegii de la job erau calare pe el. Vorbeau despre Scofield, despre T-Bag sau mai stiu eu care. Asta ma macina pana in zilele noastre, avand in vedere ca ca tot din cauza (sau datorita) lor am vazut si toata seria de filme SAW, aia horror. Care n-a fost tocmai rea, dar parca ma retine ceva s-o mai revad o data. 🙂

Da, cum ziceam, Prison Break e un serial ok. Ok, mi s-au parut primele 3 sezoane, desi era tras rau de par. Mai ales in primul sezon in care orice trebuia sa mearga asa cum era planuit, nu mergea. Ba, da’ deloc! Totul era pe de-a-ndoaselea. Totul era ceva, dar nu era. Parca erau cei mai ghinionisti oameni din lume, iar Scofield care se dadea geniu, cadea din lac in put, aiurea, demonstrand toate legile lui Murphy.

Unde mai pui, ca dupa ce s-a iubit asa de la distanta cu fatuca aia, aflu ca de fapt el el gay in viata reala si s-a dus naibii tot farmecul ala al lui de baiat frumusel si asezat in ganduri.

Stai sa mai iau o lingurita de gelato… Am una cu vanilie si fistic, vrei?

Una peste alta, seria a inceput sa ma plictiseasca inca de la jumatatea celui de-al treilea sezon. Mi se parea o lalaiala si o manea de proasta calitate. O telenovela de actiune, asta era. Fara prea multe chestii de dragoste, dar o lalaiala ca-n telenovele, cu rasturnari de situatie previzibile.

Sezonul 5 si cel mai scurt (9 episoade, fata de vreo douazeci si un pic celelalte) a fost filmat la vreo 7 ani distana fata de ultimul sezon. M-a uimit sa aflu asta. Nu stiam cand m-am apucat de binging 🙂 ca ultimul sezon a fost difuzat chiar anul acesta. Nice! In sfarsit, n-o sa mai vad telefoane Motorola V3 in film, ci smarturi. Da, mare schimbare!

Batraiori, mai multe riduri si par alb in sezonul asta. Un T-Bag c-o mana inventata, un SF ieftin, doar ca sa nu mai stea cu proteza aia pe mana, un T-Bag ce parea ca va juca full sezonul, de fapt a aparut mai putin ca oricand, la fel si Sucre. In schimb avem o poveste aiurea prin Yemen, tot cu puscarie si altele, in care Scofield si-a ales un nume de cacat ca terorist: Kaniel Outis. Pe cine dracu’ cheama in lume asta, Kaniel? Sigur era un Daniel, dar au scris aia gresit in scenariu. Pe bune!

Si unde mai pui ca-n sezonul asta, nu era nicio caracatia de organizatie, niciun super-mega plan intergalactic, cum fusese in episoadele trecute. Era un nene “caca-maca” cu doi gealati. Atat. A, si caca-maca asta se iubea cu sotia lui nea Kaniel, na, aflase si ea ca e gay, probabil. Telenovela, ca sa mai.

Nu stiu cum au fost sezoanele trecute dar am observat ca asta, ultimul, e produs de alde Scofield si fra’su Lincoln (oricum, personaj mai prost ca al lui, nu-i in tot filmul). Le zic pe numele din film ca asa i-am retinut si mi-e mai usor (sac!).

Gata si cu Prison Break, cica nu se mai face sezonul 6. Probabil asa au zis si de sezonul 5 si, pac, dupa ce au vazut fratii ca nu mai joaca de ceva timp in niciun film, au zis sa faca o continuare, la 7 ani distanta. Deci, cand or avea vreo 60 de ani, sigur ii vom vedea prin nu-stiu-ce inchisoare de maxima siguranta de la km 8 Bucuresti, pe soseaua Alexandriei.
Sa-i vad atunci cate carti vor scrie ca sa scape mai repede, daca nu cumva li se va infunda si vor muri in timpul filmarilor. De batranete, desigur. 😉

Un lucru e clar, de fiecare data cand voi mai (de)gusta un gelato Siviero Maria, imi voi aduce aminte cu drag de un serial bun (pana la sezonul doi si jumatate), sau cine stie, poate o sa gasesc un serial si mai bun pentru un asa gelato italian?!

Sugestii?

siviero maria

surse foto: facebook

Sportivul căruia mi-ar placea să-i iau un interviu este…

football-2286933_1280Până să continui, pot să spun cu tărie că în momentul de față chiar nu am un idol in sport. De fapt, sportul in general, la nivel de performanță foarte puțin îmi mai dă fiori astfel încât sa pot spune că mai țin cu echipa X sau cu sportiva Y. Când și când, se mai trezește și în mine un spirit competitiv, dar nu mă ține mult.

Mi-a plăcut fotbalul. Mult. Nu FOARTE mult, dar destul de. Am jucat fotbal in copilărie. Am trăit fiorul pe stradă și i-am simțit gustul pe gazon. Sau, mai degrabă o iarbă care creștea ici-colo, având în vedere ca am jucat in ”Divizia Q sau Ț”, că na, eram la echipa fabricii de bere Fulgerul Bragadiru. Echipa se numea tot așa. Era prin 1992-1993. Eram bun pe stradă, la o miuță. Eram chiar bun și nu mi-e aiurea să o recunosc.

Aveam pasă foarte bună, punct ochit, punct lovit, gen. In plus aveam un șut năprznic cu stângul. Eram, sunt, stângaci de picior si dreptaci de mână.

Nu știu cum se făcea, însă, că rata de goluri marcate era mai mare când loveam cu dreptul. Adică, ori o dădeam atât de aiurea încât mă surprindeam și pe mine, dar și pe portar, ori chiar eram foarte bun și cu dreptul. 🙂

Nu eram un foarte bun dribleur, dar eram o echipă și pasa dintr-o atingere era… meserie. Cel puțin la școală când mai aveam un Campionat între clase, eram cei mai buni, sub comanda mea. Eu făceam echipa, eu alegeam rezervele, eu jucam, noi câștigam. Eram buni. Era frumos. Am gustat din victorii.

La Fulgerul Bragadiru a fost altfel de experiență. Aveam nevoie de adidași potriviți, cu crampoane, de echipament adecvat, de apărători pentru tibie, de antrenamente etc. Eram in 1992, însă, nimănui nu-i mai păsa de fotbal ca performanță la nivelul ăsta. Noi, juniorii mici, aveam același echipament cu cel al seniorilor, ca mărime. Un pic trist acum, însă bucurie mare atunci când primeai echipament pentru că știai că vei juca.

Am fost fundaș stânga cel mai adesea. Mi-aduc aminte că-ntr-un meci am fost folosit pe trei posturi: fundaș stânga, extremă stânga și vârf. A fost un meci interesant pentru mine. E foarte greu sa explici sentimentul pe care-l trăiești în teren, copil fiind. Este o imensitate! Dacă acum când ești adult ți se pare mare, la nivelul ierbii, când ești copil, terenul pare că nu se mai termină și ai senzația că te rătăcești prin el.

Se scria despre noi, despre echipa mare, in ziarele de sport, era foarte mișto să știi că ești acolo pe un loc, și datorită ție. Ziarele de sport chiar scriau pe bune, așa cum se face acum peun  blog de sport sau pe altele în mediul online. Cine mai cumpără ziare acum?

Jucam, din ce-mi aduc aminte, cu Antilopa, Policolor, Girueta, Juventus București și alte asemenea echipe. Erau cumva din București, cât și din Ilfov. Acu nu cred că mai există o astfel de divizie, în niciun caz cu astfel de echipe. A fost frumos, o experiență interesantă care s-a oprit brusc  în momentul în care am început clasa a VIII- a si trebuia să mă pregătesc de liceu. La fel de brusc precum începusem sa fac fotbal la nivel organizat.

Am scris articolul de față pentru ca cei de la BlogOnYou m-au cam provocat să scriu despre cui sportiv i-aș lua un interviu.  Dacă aș putea mi-aș lua mie, cumva, să mă întorc în timp și să vorbesc cu Marius Mandache, băiatul care juca atât de bine în meciurile oficiale. Probabil că nu m-aș fi lăsat de fotbal dacă mi se dădea mai mjltă atenție. Probabil.

Imi pare rău că nu am o fotografie de-atunci. Nici măcar una.

Am crescut ca Blogger cu Blogal Initiative!

Nu stiu altii cum sunt si cum au crescut ca bloggeri, dar eu imi aduc aminte ca se facea ca eram in anul 2013 si tocmai ce ma lasasem “la apa” cu mandachsime.wordpress.com, pe vremea aia. Mai scrisesem eu si inainte de blog, pentru altii, dar nu mai scrisesem advertoriale. Nici nu stiam ce-s alea. 🙂 Adica stiam asa in mare, dar niciodata nu m-am gandit ca as putea scrie asa ceva.

Pana am dat de Blogal Initiative si mi s-a aprins un “beculete” acolo, ca as putea impleti frumos ceea ce scriu din inima, dis suflet sau din cap 🙂 cu ceva ce ar putea sa-i ajute pe ceilalti si sa scapam de niste reclame idioate, citind ceva mai altfel, mai deosebit, cu mesaj frumos si creativ.

Asa am castigat prima mea tableta ca blogger. Si primul premiu ca blogger. Era o campanie legata de Cora, parca. Stiu ca am scris ceva funny, vreo doua sau trei articole mai scurte dar la obiect, cu mult “lipici”. Asta, mi-a deschis cumva apetitul pentru advertoriale si pentru tot ce as putea sa creez prin cuvinte.

Putin mai tarziu, mi-am dat seama cu ce se mananca felia asta de advertising, ca sa zic asa, si am inceput sa adaug si imagini prelucrate, clipuri video, animatii etc. cu cat tot mai multi bloggeri buni se inscriau in Campionatul National de Blogging. Intotdeauna competitia a fost foarte stransa si asta m-a ajutat sa ma reinventez, sa scot din mine chestii de care nu ma credeam in stare. Intr-un final m-a ajutat, cumva, sa-mi schimb si jobul, sa “bag cocs” pe felia ce-mi place, sa-mi schimb perceptia despre oameni si lucruri, despre social-media si sa-mi ating niste scopuri, mici dar inimoase 🙂

Blogal Initiative a insemnat si inseamna in continuare foarte mult pentru mine, de aceea particip la cat de multe campanii pot, pentru a-i ajuta, pentru a fi langa ceilalti bloggeri, pentru a fi in competitie cu toti (mai ales cu mine) pentru a reusi impreuna sa producem un iures frumos colorat in social-media.

Am avut succes cu Blogal Initiative in peste 12-13 campanii, nu mai stiu acum exact, dar stiu ca au fost “cu de toate”: vouchere, bani cash, gadgeturi, electrocasnice, alte obiecte, bilete la concerte etc. Mai mult decat atat, in cei 3 ani de cand “ne jucam impreuna in fata blocului” ma bucur ca am reusit sa-i cunosc personal pe Chinezu, pe Florea, pe Dulea, Malaezu si virtual pe Mihaela Ivan si pe multi altii, fie bloggeri, fie din Kooperativa 2.0.

Asa ca acum cand au implinit aproape 6 ani de cand ofera aceste oportunitati bloggerilor dar si clientilor lor, de a ne uni “in cugeti si-n simtiri”, sa dea Dumnezeu Bunuțul si Măicuța Domnului, sa se mai adauge inca 200k de euro la cei ce s-au strans deja in campaniile trecute. Sa fie bine… ca sa fie numai bine! 🙂

Succes tuturor celor implicati in proiectele si campaniile Blogal Initiative!
Multumesc.

business

Nu-mi place politica si vreau sa ma indepartez cat pot de mult de subiect

Nu vreau sa mai apara la mine pe facebook, la postarile mele, ceva legat de politica. Sunt mult mai multe lucruri de care trebuie, si suntem nevoiti, sa ne bucuram in viata asta decat sa ne amagim si sa ne amaram cu niste chestii din care cativa au de castigat iar toti ceilalti au numai de pierdut. Traim vremuri de cacat. Asa au fost intotdeauna. De cand s-a facut politica, au fost ani in care a fost liniste dar au fost si mai multi ani in care a fost dezastru. Si nu numai la noi, la romani. Politica. Un cuvant greu de explicat, pentru ca reprezinta, in general, niste oameni care nu sunt… oameni.

stadium-165406_640

Despre politica, daca ar fi sa mai scriu, as scrie numai asa, cum o faceam in urma cu cativa ani:



Cei doi capitani de echipa trebuie sa-si imparta terenul si mingea. Bineinteles ca fiecare vrea si una si alta, pentru el…incercand sa mituiasaca arbitrul, care pare impartial… Terenul revine portocaliilor, deoarece primarele e pe Orange, iar mingea revine rosilor pentru ca ei ca sunt pe Vodafone. Ontanu rade ca si-a facut portare de la rosii la portocalii…. Cei de la Cosmote, vor sa faca plangere, ca cei din Partidul Verde sunt discriminati… si pentru asta mai baga 5 mii de minute in retea, la oferta (Sustinatorii din tribune, sunt in extaz, isi iau toti pe ascuns SIM-uri)…

MV: – Bah, Videne, ma lasi si pe mine sa comentez?…

AV: – Zii…

MV: – …aaa, deci… aaa… am uitat… am drac… pardon… trac…

AV: – Sa continuam, deci… Arbitrul, fluiera! … dar nu inceputul meciului!… fluiera dupa Elena Udrea, care se apleaca sa stranga portocalele aruncate de suporteri. De unde tragem concluzia, Elena noastra, are portocale! Iar Cati Andronescu, a lor, rosioare… cherry… si alea stafidite…

In sfarsit, se fluiera inceputul meciului… Ponta ii trimite o pasa in adancime lui… Tudor Chirila?

Ce dreacu, ma ca nu juca… Dar, stai, e… Crin Antonscu, care a pacalit mai multi alegatori si a intrat miseleste in echipa Rosilor. Arbitrul, se face ca nu a vazut, iar Crin centreaza, in careu pentru Geoana. Portarul Boc trece pe sub minge… iar Geoana, nemarcat si manipulat de coechipieri, se incurca in ate si trimite mingea peste poarta… peste tribuna… aproape de Cotroceni… tooocmai in turul II.”

Mai mult din textul de mai sus, aici.
Restul, e doar vrajeala.

foto: pixabay.com

Nu Mai Parcati “De-a-n Pulea” in Zona Centrelor Comerciale! (Explicit!)

middle-finger-131Stiu ca si eu o sa vorbesc cu peretii, dar cine stie, poate ca voi reusi ca macar unul sa nu mai parcheze aiurea in zona centrelor comerciale unde sunt parcari si locuri de parcare goale. Ii stii pe toti cei care parcheaza “numai pentru 5 minute” dar cat sa apara tot felul de situatii penibile, jenante, ambuteiaje, incurcaturi, injuraturi printre dinti, alte masini parcate aiurea etc.?

E simplu sa lasi masina aievea cat mai aproape de intrarea in centrul comercial, ca iti cad picioarele daca mergi inca vreo 10 metri pe jos. Nu ti-e rusine? Sa mori tu ca nu poti merge inca 10 sau 20 de metri pe jos? Parchezi ca un… ca o… cu orice te-as compara, as jigni acea sau acel lucru cu care te-as compara. Esti penibil, ba!

ESTI JENANT SI MA P*S PE CARACTERUL TAU DE CA*AT! Chiar nu poti sa tragi masina pe un loc de parcare gol? Sa mai vorbesc ca astia sunt tot aia care parcheaza primii in locul REZERVAT (ai auzit, bai limbricule?) persoanelor cu dizabilitati? Sau ar trebui sa te consideram un om cu handicap mintal? Cum dracu de ti-au dat astia carnetul daca esti atat de bolnav? Intepa-ti-as rotile si spargea-ti-as geamurile daca te-as mai prinde ca mai parchezi de-a-n pulea! Pe bune!

Tu esti ala care parcheaza de-alungul unui drum, paralel cu magazinul, cand ai locuri de parcare goale? Cat poti sa fi de idiot incat sa crezi ca daca esti a zecea masina intr-un sir de masini o sa fii mai aproape de magazin decat daca ai parca pe randul doi dintr-o parcare? Ia gandeste-te putin, daca-ti permite creierul plin de cac*t cu care crezi ca gandesti, cat este distanta de la a zecea masina sau a sasea pana la intrarea in magazin? Te-ai gandit ca daca parchezi pe un loc liber, marcat corespunzator, e posibil sa fii chiar mai aproape? Daca tot tii atat de mult la distantele pe care le parcurgi pe jos si ai uitat cum e sa pui un picior in fata altuia pentru a te deplasa, crezi ca este vreo difernta in a merge 10 metri sau 20? Bucura-te, in pwula mea, de mersul pe jos!

Cat de incuiat esti cand te bucuri ca un idiot la un loc de parcare rezervat, cum ziceam si mai sus, persoanelor cu dizabilitati care chiar au nevoie de locul ala ca le este greu sa se strecoare printre masini parcate de-a-n pulea de cei ca alde tine, ca*cat uman cu carnet de sofer, ce esti!

Crezi ca daca parchezi in usa marketului o sa fi adulat si invidiat de multime, de cat de tare ai fost tu ca ai gasit un asa loc bun si ca reusesti sa sfidezi pe toata lumea? Gandest-te putin ca pe langa painea cu care tocmai ai iesit din magazin o sa ai din plin “salam” de la toata lumea. Ia plimba-ti limba putin prin gura, sa vezi ce gust are mu*a colectiva. Bucura-te ca ti-ai luat un bukake si-un gangbang de la toti cei care ti-au sesizat metalul pe patru roti parcat de-a-n pulea.

Ganditi putin inainte sa mai parcati, oriunde ati parca! Aveti masina, aveti carnet de sofer, asa ca purtati-va ca niste oameni. OAMENI! Altfel… va dau in pwula mea, de jeguri ce sunteti! Daca pentru niste rahaturi de genul asta va faceti de ras, imi dau seama ca viata voastra nu este decat un kitch manelistic si mi-e mila de voi pentru ca nu aveti scapare in lumea asta!

Sper ca nu am prieteni in viata reala ca va dau Unfriend direct. Cu ”jet” inclus!

PACE! (Mic Drop!)

surse foto: mogicons.com, pixabay.com

4 ani de Mandachisme!

Ha Ha… s-au implinit 4 ani de blogging, 4 ani de cand mi-am luat inima in dinti si am plecat urechea la cei care m-au sfatuit sa ma apuc de blogging. 4 ani in care am avut suisuri si coborasuri, 4 ani in care m-am reinventat de mai multe ori, in care mi-am ajustat scrierea pe ici, pe colo.

4 ani in care nu credeam ca voi scrie atat de mult, iar acum privind in urma constat ca am scris chiar destul de putin, constrans fiind de perioade de job incarcat sau de blank. Dupa gust. 4 ani de blogging care mi-au adus numai bucurii, vesti bune, chestii misto si mai presus de toate am cunoscut oameni misto in off si in online. 4 ani in care nu m-am ridicat chiar acolo sus, in ”lumea buna” a bloggerilor, dar ma bucur sa pot spune ca ma pot ”bate” de la egal la egal cu orice nume din peisajul asta frumos al scriitorilor si creatorilor de continut din online.

Au trecut 4 ani in care am invatat de la zero totul. Nu am avut pe nimeni care sa ma indrume, nici macar nu am pus intrebari celorlalti, mi-am pus mie intrebari si am cautat raspunsuri, am cules raspunsuri si am dedus raspunsuri.

Sunt departe de cat ar trebui sa stiu despre toata lumea asta din online, dar presupun ca ceea ce stiu pana acum sunt premisele unui viitor eu cu mult mai bun decat acum. Sper doar ca in urmatorii 4 ani sa fiu acolo unde imi doresc sa fiu fie ca blogger, fie ca… Cine stie, ce-mi rezerva viitorul?

Bloggingul e misto, oamenii ce se invart pe aici sunt misto, vloggingul a venit tare din urma si e greu sa-ti mai rupi timp pentru a citi cand poti afla in mai putin timp mult mai multe lucruri vizual si auditiv. Se anunta lucururi interesante in urmatorii ani, dar din fericire online-ul nu este facut doar din imagini in miscare si sunete. Noi vom ramane pe-aici si vom scrie in continuare.

4 ani de blogging.
mandachisme ramane in continuare aici pentu toti ce vor sa citeasca sau nu, scrierile mele. 🙂

Numai bine va doresc!

 

Uimitoarea aventură a unui simplu OM ce dădea zăpada (III)

(continuarea partii a II-a pe care o gasesti AICI)

Isi dadu seama ca Ioana tocmai pleca cu masina, pe cand ii termina de curatat Simonei locul de parcare. Simona tocmai ce-l imbratisa pe Lucian, cu niste cuvinte de multumire si zambete blonde, voluptoase, cand Suzana de la parter, supranumita si J Lo, isi facea aparitia si… avea si ea nevoie de o lopata, normal! Lucian daca nu era in lumea de dincolo, era in al noualea cer. Probabil ca gerul impresionant, oboseala roz, mainile fardate si inghetate, fetele verzi, ochisorii rugatori…

J Lo era fata pe care nu puteai sa o refuzi, daca dadea de doua ori din genele ei lungi si false n-aveai cum sa rezisti ispitei. Nu degeaba i se spunea J Lo avand in vedere ca “partea din spate” era a naibii de reala intr-o totala contradictie cu genele.

Lucian deja pregatea o patura mult mai mare pentru pajistea aia primavaratica din capul lui asa cum si-n minutele urmatoare aventura din Iadul Alb continua, parca, fara semn ca s-ar termina.

Nu are rost sa mai amintesc si de celelalte vecine ce au urmat, la lopata lui Lucian. Adica Georgeta (zisa si Hot Lips), Oana (Aia Misto, ca mai era si o alta Oana – Aia Naspa) si Elena aka Nuti Udrea – ca semana foarte tare cu tanti Undrea si mai era si pe la 40+, divortata, hot MILF. Saraca lopatica lui Lucuian, ca tare muncita a mai fost…

Un total de vreo sase locuri de parcare deszapezite. Saracul Lucian, transpirat, tremurand ca varga tarandu-se, practic, catre locul lui de parcare, singur, tragand lopata dupa el. In fata masinii lui si a locului sau de parcare il astepta, oarecum, cu mainile in solduri, Diana. Diana, o stii si tu! Cum? Nu o stii? E, n-are cum! DIANA! Ring a Bell? Bine, probabil ca tu ii spui altfel pe nume dar in ”esenta” e aceeasi. I se mai spune si… “nevasta-mea”.  Adica, nevasta lui Lucian.

– Parca ai iesit sa deszapezesti locul nostru de parcare, Luciane! se auzi o voce, ce cazu naprasnic, despicand pana si fulgii de nea ce se asterneau cuminti pe jos.

Patura de pe pajistea primavaratica, neincapatoare altfel, devenise goala si acoperita de un start gros de zapada inghetata. Lucian zambi tamp. Nu, nu era zambetul lui. 🙂

Sfârșit?

http://www.dreamstime.com/stock-images-beautiful-woman-looking-angry-frustrated-image25100634

 

Sursa foto> dreamstime.com

Uimitoarea aventură a unui simplu OM ce dădea zăpada (II)

(continuarea aventurii – prima parte AICI)

Nu, nu era administratorul blocului, cel cunoscut pentru vocea lui destul de… zglobie! Da, era destul de fun cand se tineau sedintele iar el cu vocea lui lua cuvantul si incerca sa se faca auzit si inteles de catre ceilalti colocatari. Am deviat putin, dar Simona chiar voia sa plece cu masina de urgenta si cum Lucian si Ioana pareau ca au terminat…

Lucian, un pic buimac, se uita cand la obrajorii roz cand la buclele blonde ale Simonei. Deodata, la imaginea cu pajistea verde, cu patura, se mai adauga cu un personaj. “Not bad, doua fete si un baiat imparteau…” ii trecu prin cap lui Lucian cateva cuvinte dintr-un cantec cunoscut in timp ce-si privea mainile rosii de la ger. Manusi nu mai avea. I le imprumutase Ioanei pentru ca se plansese de frig.

Lucian, zambi. Voia sa mai zica ceva dar isi dadea seama ca nu putea sa scoata ceva pe gura. Din cauza frigului napraznic si a oboselii. O privi putin pe Ioana si parca-si lua un “La revedere” de la ea. Un “La revedere” nespus dar simtit de amandoi. Ioana se uita lung dupa Lucian cum se pierde impreuna cu Simona pe cararea acoperita de zapada, cale de trei masini mai incolo.

Simona, e fata aia care vorbeste incontinuu de obicei, cand nu mai apuci sa mai spui si tu ceva, ci dai aprobator din cap in timp ce mintea ti-o ia razna. La fel si privirea, incearca o cale de scapare, mutandu-se pe langa capul “vorbitorului de ocazie” sau picand “inexplicabil” pe… bustul ei impresionant. Acum, nu era acea situatie, pentru ca Lucian dadea la lopata de zor, privirea fiindu-i atintita in omat, in timp ce Simona tot zicea ceva acolo in fundal, dar cine s-o mai auda? Era destul de multa zapada de dat, totusi, iar bustul ala impresionant era cumva iesit din raza vizuala.

Lucian chiar se gandi pentru cateva secunde, ce naiba a fost in capul lui sa se ofere asa “pe tava”, sa dea numai el la zapada, chiar daca cele doua vecine il rugasera sa mai dea si ele, ca el sa se mai odihneasca putin. Masculul din el, insa, de tip Johnny Bravo, nu avea cum sa se dea la o parte si sa lase bietele fapturi sa se lupte cu nametii.

Timpul trecea destul de repede, Lucian nu mai simtea nici ger, nici oboseala ci o usoara caldura ce parea ca vine tocmai de la cele doua fatuci-vecine. Culmea ca erau destul de imbracate si nu stiu ce era in capul lui Lucian de isi imagina pajistea aia, cu patura, cu fatucile in niste rochite de vara, cu ochisorii verzi, cu… Probabil ca gerul il afectase destul de tare, totusi. 🙂

7ef5731250fbad8e4dce2f294027059b
(continuarea partii a II-a, o gasesti AICI)

Sursa foto

 

Uimitoarea aventură a unui simplu OM ce dădea zăpada (I)

Era destul de frig afara cand Lucian s-a decis sa iasa si sa dea zapada de pe trotuar si de pe masina. Il interesa mai mult locul lui de parcare asa ca era dispus sa dea toata zapada astfel incat sa nu mai aiba probleme cu parcatul masinii. Nu il interesa si trotuarul. Se cam grabea.

Cand a ajuns afara gerul era napraznic. Isi privi smartul. – 19 grade Celsius. “E al dracului de frig, dar parca nu se simte ca si cand ar fi chiar atat de frig!” isi spuse. Isi sufleca manecile, mai mult virtual, si puse mana pe lopata destul de hotarat. Nici nu lua de doua ori din zapada cand simti o usoara bataie pe umar.

Lucian se intoarse destul de intrigat. Cine putea fi? Doi obrajori roz. Roz de la ger si, posibil, de la ceva fard, il priveau rugatori. Lucian privi obrajorii siderat si observa ca cei doi obrajori aveau si ochi. Verzi. “Oau, ce verde primavaratic!”.

Se intelegeau din priviri. El, deja era cu gandul departe pe o pajiste, pe o patura, alaturi de cei patru musafiri nepoftiti: doi ochisori verzi si doi obrajori roz. Ea (pentru ca despre o EA este vorba) se pierduse deja in ochii lui caprui si-n obrajii lui barbosi. Nu-si dadea seama daca si obrajii lui erau roz sau rosii, dar tare mult isi dorea ca “barbosenia’ sa dea dovada de atat de multa barbatie si virilate incat sa…

– Buna, Ioana sunt… Cred ca suntem vecini, poti sa ma ajuti cu lopata sa-mi deszapezesc si eu masina si locul de parcare?
– Desigur, tocmai ce ma apucasem si eu de locul meu, zise Lucian cu un zambet tamp pe buze. O sa-l las pentru mai tarziu si am sa te ajut imediat ca sa nu stai in gerul asta.

Si nici nu termina bine ce avea de spus, ca se si indrepta cu Ioana spre locul ei de parcare. Nu zic, era destul de multa zapada, era nevoie de ceva energie si vointa. Ioana l-a asteptat cuminte pe Lucian pana acesta a terminat de curatat locul ei, si cand tocmai dorea sa-i mai spuna cateva cuvinte, aude din spate o voce zglobie:

– Salut vecine, vad ca ai terminat, imi imprumuti te rog si mie lopata sa-mi pot scoate masina?

(continuarea aventurii in… episodul urmator)

 

Ioana?
Ioana? 🙂

sursa foto

Kerrygold. Untul.

S-a intamplat in minunata toamna a anului 2016 sa am oportunitatea de a scrie ceva despre ce nu scrisesem vreodata. Despre UNT. Da, unt! Ce naiba ai putea sa scrii despre unt? Asta imi rasuna in cap la prima strigare. Pana in zia in care am intins tacticos pe o felie de paine, niste unt. Atunci, m-a lovit! Gustul m-a naucit si mi-a dat o ”perversa ca pe Targu Ocna”, deschizandu-mi ochii, simtind amintiri cum vin navalnic peste mine.

Asa a iesit un articol in care am povestit cu drag despre… UNT. Era o competitie acerba, daca mi se permite limbaj de lemn, cu bloggeri multi si foarte buni. Na, erau premii consistente. 500 de euro la primul loc, se dau foarte rar. Da, eu i-am castigat! Multumesc!

Am avut un articol la fel de bun ca untul despre care povestisem, Kerrygold. Am avut si un video in care povesteam una-alta din creierii muntilor, fiind inconjurat de niste pajisti verzi, frumoase, pitoresti. Ca la noi. Eram pe langa Cabana Diham, aceea de la peste 1300 de metri altitudine, de pe langa Muntii Bucegi.

Cabana in care fusesem in tabara intr-a V-a. Prima tabara lipsita de comunism. Prima tabara free. Desi si in celelalte doua (Cristianul Mare si Caprioara) m-am simtit la fel de free. Eram copil si ma durea-n paispe de comunism. Dar, parca si aerul era altfel.

Am mai prins Dihamul vechi, prin 1999, cand eram acolo iarna cu o scoala de ghizi montani. Frumoase amintiri. Apoi cabana a ars, si o data cu ea au ramas numai amitirile. Acum este o cabana construita in urma cu cativa ani. Loc in care se afla aceeasi legendara, deja, Mama Oara. Vestita gazda de la munte. Acum pune umarul la noi povesti, cu cabana noua.

Lasand cabana deoparte si revenit la untul irlandez Kerrygold, am avut ocazia sa-l testez dupa ce am scris despre el, dupa ce s-a incheiat toata nebunia concursului. Cei de la Serpico Horeca m-au contactat si mi-au trimis cateva produse Kerrygold. Unele care se gaseau deja pe piata noastra, altele ce urmau a fi importate.

Unt sarat, unt mai gras, unt mai slab, doua feluri de branza, unt tartinabil sau mai putin tartinabil etc. Nu pot sa spun decat ca au fost unule dintre cele mai bune produse pe care le-am mancat vreodata. Inca mai am din ele, acum la mai bine de o luna de cand le-am primit. Fii-mea a fost principala abonata a lor, pregatindu-i sandvisurile pentru scoala. Apoi au fost prajiturelele si alte chesii delicios-miraculoase pe care le prepara sotia.

Mare nebunie a fost la gura noastra :). Inca mai este, iar povestea untului Kerrygold isi urmeaza cursul firesc, devenind fani. Continuarea va fi chiar mersul la un binecunoscut hypermarket in care se regaseste untul nostru, pentru ca intre noi fie spus, nu se gaseste chiar peste tot. Momentan. Se lucreaza, deja, la asta 🙂

Sa fie unt Kerrygold, pentru ca este cel mai bun unt pe care l-am mancat vreodata!

15337520_10211179437860172_8808431392876578578_n