Țin să precizez încă din start ca au trecut şaptesprezece ani de când mă cunosc cu așa-numitul blogger de doi lei (dupa părerea mea) sau de 500 de euro (dupa părerea altor bloggeri invidioşi pe succesele altuia; succese in muncă, desigur) pe numele de scenă blogosferică… Mandachisme. Da, ştiu, cum ar zice şi Paraziții ”un nume de că*at, i-am dat un CD cu Bănica, am v… şi-am plecat”.
Vreau sa mă scuz pentru astfel de derapaje verbale, pentru că am trecut printr-o perioadă destul de ”parazită” in primii ani ai tinereții, undeva pe la inceputul anilor 2000, cand stăteam cu ai mei prin casă si ma puneau sa ascult BUG Mafia şi Paraziții. De aici şi limbajul mai deocheat, am fost toata viața o cățea şi, mai târziu, o Doamnă! Pardon, domnișoară! Nu am cunoscut niciodată plăcerea ”aia”. Nu am inteles DE CE trebuie să fiu cu un puricos nesimțit și cu… limba scoasă, când aveam tot felul de plușuri si perne la dispoziție, huh? Un altfel de Toy Story. 🙂
Mai năvăleau ăştia-i mei peste mine si mă deranjeau tocmai cand mă aflam in plin… act, cu mine însămi. Mamă ce era la gura mea cea mică! Chiar nu puteam să-mi țin botul! Începeam cu un rânjet din ăla sinistru, de l-aş fi speriat si pe Hopkins in Tăcerea Mieilor si o dădeam vocal cu P și cu F dacă vedeam că nu mă lasă în pace să-mi desăvarşesc… actul artistic. Pentru că, DA, sexul cu tine însuți este o artă! Numai cine nu vrea nu recunoaşte: să ridice o labă-n sus cine n-a făcut in viața lui o mână! Ă, sau invers. 🙂
Mi-aduc aminte că în anii aia, prin 2001 (sunt nascută in 1999) că nu erau prea multe lucruri si mancare specială pentru specia mea, oarecum, câineasca. Nu erau scutece din alea de le pui pe jos prin casă care să absoarbă şi mirosul şi… umezeala. Aşa că atunci cand ăştia ai mei uitau să mă scoată, iar eu mă dădeam de ceasul morții, izbind cu vezica in ușa de la intrarea in apartament (da, eram un caine de apartament, ai o problemă cu asta?) să îmi dea naibii şi mie drumul pe scară, să ajung la iarbă şi sa alea-alea, nu mai ajungeam că-mi storceam bine de tot vezica fie pe vreun preş, pe vreo mocheta (da, la vremea aia aveau mochetă; mai tarziu şi-au pus parchet, ăla se umflă de numa-numa).
Era prea greu pentru ei ca să mă scoată pe-afară? Mamă, ce-i mai puneam sa frece la covoare si sa strângă după mine…Mai mereu am fost aşa mai țâfnoasă, nu am fost prea iubitoare decât când voiam eu. Nu stăteam in brațe decât la cine merita, sau mă domina. Aia era Raluca. Era singura. Marius nu reuşea sa mă ia aproape niciciodată in brațe. Obişnuiam sa muşc destul de rău. Aşa aiurea. Acum pe bune, dacă vine unul şi te ia in brațe tocmai cand stai şi tu liniştit, esti zen si visezi la câini verzi pe pereți, nu te apucă spumele? Cu giugiuleli, cu gâdi-gâdi, păi ce naiba sunt eu? Animalul lor de joacă? Dacă voiau un animal din ăla, işi luau un pug bălos. Eu eram cu nasul pe sus, te rog! Viță Nobilă. (noroc cu diacriticele ca se putea ințelege ”vită nobilă” şi nu vreau sâ mă bag peste taurine sau cum ovina mamii lor le spune).
Da, era destul greu acum vreo 15-16 ani. Greu cu toate produsele pentru noi aştia blanoşi, pentru ca nu se gaseau. Cică ni se mai spune şi necuvântători. Pe bune? Really? Pai când mă apucă dracii, nu vrei sa ştii ce zic. Mi-aduc aminte ca veneau dracii ăia mici de copii (da, uram copiii, inca ii urasc) cu colindul. Eu ii şi vedeam de la mine de la geam, ca stăteam la etajul trei. M-apucau spumele instant când ii vedeam aşa gălăgioşi şi puşi pe harță, cu glume not-funny si mai veneau la tine la ușa să-ți cânte. Pe bune? Voi i-ati auzit vreodată ce voci au? Şi dacă au, nu ştiu cum şi ce sa cânte, si nu ştiu nici textul. Eu puteam sa cânt orice, la mine era uşor, acelaşi text pentru toate melodiile, dar TONUL face muzica, nu?
Ii luam pe copii cu un simplu HAM! când erau jos in strada, si însemna: nu intrați în bloc ca ați pus-o! Iar pe masură ce se apropiau HAM-HAM! era de rău. era despre morți, răniți, mame, cam tot tacâmul. V-am spus că am avut o copilărie cu limbaj colorat. Nu, că ai mei in casă nu injurau aşa, dar mai auzeam şi eu afara, pe stradă la ceilalți câini, ăia din cartier. Pană să înceapă să-i impuțineze si să le pună cercel. Erau vremuri in care eram mai mulți câini decât oameni. Destul de tragic, mai târziu când vedeam de sus de la etaj cum îi luau hingherii ăia. Selecţia naturală, ce sa-i faci!
Dacă au avut ghinionul să nu se nască frumoși! Că la oameni aşa se procedează cand isi aleg un câine: trebuie sa fii frumos altfel nu te ia nimeni. Pentru ei, când esti urât ca dracu, însa eşti de rasă, tot frumos eşti. Așa iti gaseşti fraierii părinții. 🙂
Anii au trecut, nişte câini importanţi (!) au tras nişte sfori şi au inceput sa apară magazine speciale (pet shop) pentru noi, cu mâncare de tot felul, cu hăinuțe, cu jucării, cu căsuțe etc. Ştiți și voi cum este acum. Insă, prin 2000 mai băgai şi cârnați şi salam, pateu, ou. Din alea de care mănâncă oamenii.
Mă bucur că am apucat să trăiesc 16 ani sa văd evoluția tuturor, de la Pateu 2.0 pana la Android Bețişoare tip Lollipop. Nu am mai apucat Marshmellow, care a aparut la sfarşitul lui 2015. Pentru cei ce nu ştiu, trecerea mea in neființă, cum obişnuiesc oamenii să-i spună, s-a făcut destul de lin. M-am dus “în Cloud” direct din brațele bloggerului mai sus amintit, Marius. Mai mult a suferit el, prostul, decât eu. Oricum in ultimii mei doi ani nu mai auzeam (asta mi se trăgea de când tot ascultam muzică in caşti in tinerețe, că se tot luau ”ai mei” de mine ca… o sa surzeşti cu alea in urechi, aşa tot timpul!), iar de un an vedeam mai mult… NU. 🙂
S-a implinit anul de cand m-am ”uploadat in Cloud” (vezi filmul Transcedence cu Johnny Depp, daca nu întelegi ce vreau sa spun) și pot spune că văd altfel lucrurile. Se vede mai bine de sus. Mă bucur pentru tot ce fac ei, cum cresc si cum trăiesc. Ma bucur de asemenea ca înca nu şi-au luat un alt animal de companie (cică nu sunt pregatiți pentru asta, incă). Au avut vreo doi peşti Beta, dar ăia nu sunt animale, sunt peşti.:)
Ah, au fost 16 ani in care am învățat să (mă) iubesc, să urlu ca proasta la un telefon (vezi Alcatel cu sonerii polifonice One Touch Dual Band, WOW!). 16 ani in care la fiecare sărbatoare umană importantă mă chema altfel: Maria, Ioana, Andreea, Cristina…Vasile. 16 ani in care am trecut de la Brenda la Brenduțu, la Băduțu, Bădu, Peach, Peaches, Picioase, Duți etc.16 ani în care nu am cunoscut libertatea de a fi lasată fără lesă (s-a întâmplat de doua ori si era să-mi iau câmpii, nu mai ascultam nici de mine). 16 ani in care am fost ren in fiecare an, de Craciun. 16 ani in care eu cred ca am adus multa bucurie și numai bucurie. 16 ani frumoşi.
Mă bucur că am reuşit ca înainte să plec definitiv in Cloud, să las tuturor oamenilor si animalelor de tot felul, multe magazine (vezi şi online) din care să cumpere tot ce le trebuie pentru ei, făcându-le astfel viața mult mai uşoară şi mai plină de bucurii. Doar ce am zis mai sus că ”s-au tras nişte sfori”, nu? 😉
In încheiere, că nu vreau sa mă lungesc ca Florin Piersic, țin să precizez că timp de 16 ani eu nu am crezut nicio clipa ca sunt caine. Eu am fost, am trait, am simțit, am iubit, am lătrat, am cântat, am râs, m-am că*cat, am injurat si am… murit, ca un OM. Mulțumesc.
Sărbători Fericite!
PS: las mai jos câteva informatii despre un super-magazin specializat in vanzarea de accesorii si produse destinate animalelor de companie, Cattitude (link mai sus).
