Până să continui, pot să spun cu tărie că în momentul de față chiar nu am un idol in sport. De fapt, sportul in general, la nivel de performanță foarte puțin îmi mai dă fiori astfel încât sa pot spune că mai țin cu echipa X sau cu sportiva Y. Când și când, se mai trezește și în mine un spirit competitiv, dar nu mă ține mult.
Mi-a plăcut fotbalul. Mult. Nu FOARTE mult, dar destul de. Am jucat fotbal in copilărie. Am trăit fiorul pe stradă și i-am simțit gustul pe gazon. Sau, mai degrabă o iarbă care creștea ici-colo, având în vedere ca am jucat in ”Divizia Q sau Ț”, că na, eram la echipa fabricii de bere Fulgerul Bragadiru. Echipa se numea tot așa. Era prin 1992-1993. Eram bun pe stradă, la o miuță. Eram chiar bun și nu mi-e aiurea să o recunosc.
Aveam pasă foarte bună, punct ochit, punct lovit, gen. In plus aveam un șut năprznic cu stângul. Eram, sunt, stângaci de picior si dreptaci de mână.
Nu știu cum se făcea, însă, că rata de goluri marcate era mai mare când loveam cu dreptul. Adică, ori o dădeam atât de aiurea încât mă surprindeam și pe mine, dar și pe portar, ori chiar eram foarte bun și cu dreptul. 🙂
Nu eram un foarte bun dribleur, dar eram o echipă și pasa dintr-o atingere era… meserie. Cel puțin la școală când mai aveam un Campionat între clase, eram cei mai buni, sub comanda mea. Eu făceam echipa, eu alegeam rezervele, eu jucam, noi câștigam. Eram buni. Era frumos. Am gustat din victorii.
La Fulgerul Bragadiru a fost altfel de experiență. Aveam nevoie de adidași potriviți, cu crampoane, de echipament adecvat, de apărători pentru tibie, de antrenamente etc. Eram in 1992, însă, nimănui nu-i mai păsa de fotbal ca performanță la nivelul ăsta. Noi, juniorii mici, aveam același echipament cu cel al seniorilor, ca mărime. Un pic trist acum, însă bucurie mare atunci când primeai echipament pentru că știai că vei juca.
Am fost fundaș stânga cel mai adesea. Mi-aduc aminte că-ntr-un meci am fost folosit pe trei posturi: fundaș stânga, extremă stânga și vârf. A fost un meci interesant pentru mine. E foarte greu sa explici sentimentul pe care-l trăiești în teren, copil fiind. Este o imensitate! Dacă acum când ești adult ți se pare mare, la nivelul ierbii, când ești copil, terenul pare că nu se mai termină și ai senzația că te rătăcești prin el.
Se scria despre noi, despre echipa mare, in ziarele de sport, era foarte mișto să știi că ești acolo pe un loc, și datorită ție. Ziarele de sport chiar scriau pe bune, așa cum se face acum peun blog de sport sau pe altele în mediul online. Cine mai cumpără ziare acum?
Jucam, din ce-mi aduc aminte, cu Antilopa, Policolor, Girueta, Juventus București și alte asemenea echipe. Erau cumva din București, cât și din Ilfov. Acu nu cred că mai există o astfel de divizie, în niciun caz cu astfel de echipe. A fost frumos, o experiență interesantă care s-a oprit brusc în momentul în care am început clasa a VIII- a si trebuia să mă pregătesc de liceu. La fel de brusc precum începusem sa fac fotbal la nivel organizat.
Am scris articolul de față pentru ca cei de la BlogOnYou m-au cam provocat să scriu despre cui sportiv i-aș lua un interviu. Dacă aș putea mi-aș lua mie, cumva, să mă întorc în timp și să vorbesc cu Marius Mandache, băiatul care juca atât de bine în meciurile oficiale. Probabil că nu m-aș fi lăsat de fotbal dacă mi se dădea mai mjltă atenție. Probabil.
Imi pare rău că nu am o fotografie de-atunci. Nici măcar una.