Nu o să-ți vină să crezi ce am pățit ÎN ADOLESCENȚĂ!

In final ”totul e bine când se termină cu bine”. Așa zice o vorbă, așa ne-ar plăcea să fie și-n viața de zi cu zi. Eu, acum, azi, anul 2017, merg spre 38 de ani. ”Not bad”, cum ar zice poetul nepereche, dar n-o să-ți vină să crezi, am avut și eu o adolescență! 🙂

Da, și era în perioada aia în care cu greu găseai un telefon mobil la o persoană dintr-o sută. Mai degrabă cu telefon public, cu pagere (cine avea și din astea), telegrame. Problema cu pagerele, cum s-ar zice, era faptul că dacă voiai să transmiți un mesaj cuiva, sunai la un număr de telefon și transmiteai operatorului (de regulă era o operatoare) mesajul.
Nici urmă de selfie cu pagerul! 🙂

Bun, până aici nimic spectaculos: ”Welcome to 90’s!” cum zicea și Mircea Eliade. 🙂 Numai că la un moment dat, într-o zi banală de toamnă, urma să se întâmple o… întâmplare. Eu prin liceu, nu pot spune că eram genul acneic, ca să zic așa.

Adică, nu eram ”ăla cu coșuri”. Erau destui care erau ”ăla cu coșuri” și eram mândru nevoie mare (în sinea mea, că nu mă exteriorizam când venea vorba despre coșuri, cel mult când mai aruncam la coș, la ora de Sport, jucând baschet, în sensul ăsta).

Cum ziceam, ”coșurile” nu erau kriptonita mea, cum ar zice Superman. Aveam o piele frumoasă, de parcă foloseam cremă ultra-activă. Da, dar asta până în ACEA zi, când aveam întâlnire cu o tipă superbă. Fie vorba între noi, eu am avut numai tipe superbe ca iubite, dar asta rămâne între noi, nevastă-mea nu știe.  🙂

Da, fără falsă modestie, chiar am avut niște iubite cun ten… beton. Nu, nu lucrau în construcții, ci erau fără coșuri, desigur. 🙂

În acea zi (blestemată, probabil, de sfântul Acnee, protectorul băieților deștepti, dar acneici) am descoperit cu stupoare, un diatamai coșul, direct pe vârful nasului. DAR nu este important că-l descoperisem ci faptul CUM îl descoperisem!

Focusat pe faptul că trebuia să mă întâlnesc cu tipa aceea superbă – ah, îmi scapă numele –  m-am îmbrăcat ”frumos, elegant, corespunzător, cât de cât” (cum zicea și Ionel Teodoreanu în La Medeleni) 🙂 numa’ bun de întâlneală și de pupăceală. Na, eram și pupăcios, nevoie mare! 

Am ieșit val-vârtej din casă cu gândul să iau o floare, ceva, că doar ”pupăciosul” din mine era un romantic. Incă mai e, da? Așa că dau repede pe la florăria din colț, la care țiganca florăreasă mă primește cu:

– O, da ce frumos te-ai mai pregătit, chipeșule! Ce să fie? Tot trandafir din ăla voinic așa ca tine, ca de obicei? na, doar Floarea de la Florărie, mă cunoștea, client vechi, ce să mai…
– Să fie din ăla tanti Floarea, că am o tipă mișto de tot, nu vreau să fac impresie proastă la prima ieșire mai serioasă! zic eu plin de farmec, de șarm, de… înțelegi tu.
– Păi, și ce faci maică cu coșul ăla dă pă nas? Nu l-ai stors și tu înainte? mă lovi puternic, sub centură, Floarea. Iar coșul nu era acolo, sub centură, era chiar acolo între noi, direct pe nasul meu, da?

Credeam că am un coș cu flori pe nas, inițial, DAR de fapt eram un ren Rudolph, varianta cu nasul galben, de ziceai că-s semafor. Pe galben intermitent! GRAV! PANICĂ! Cum să mă duc eu așa?

Dau să mă uit mai de-aproape la el, într-o oglindă din Florărie, m-a luat cu crampe de la stomac, cu călduri, cu frisoane… Era atât de hidos încât l-ar fi făcut gelos și ”pă cel mai tocilar acneic” cum ar zice Mircea Eliade în La Țigănci, dacă ar fi scris acolo, cu mine de față, nuvela fantastică.

Cum ”Maitreyi-ul mă-sii” să mi se întâmple tocmai mie una ca asta? Astăzi?

– Ia stoarce-l mamă, că poate nu se mai vede așa galben?! Ia uite, e mai galben decât trandafirii ăia galbeni de colo! concluzionă amuzată tanti Floarea.

Și nu mă puse dracu și tanti Floarea – că doar nu erau unul și același, nu? – să-l aranjez nițel? M-am înfipt cu degetele în el, sălbatic, iar printre lacrimi am văzut cum o grămadă de mașini opresc cu scârțâit de roți la STOP. Ce?!

Da, la semafor era ROȘU! Iar semaforul era nasul meu! Din galben o dăduse în ROȘU! Ptiu, drace! Zici că venise Moș Craciun în oraș, cu Rudolph împodobit cu beculețe roșii! ”What the f***?!” cum ar fi zis Ilie Moromete, dacă ar fi fost locul meu.

Deci, mă văd nevoit să o anunț pe viitoarea iubită că nu mai pot ajunge. Un plasture pe nas nu se putea pune nici bătut în cuie, ar fi semnalizat și mai tare. Unde mai pui că roșeața se întindea pe tot nasul ca in vremurile Pompeilor, când Vezuviul erupsese și-i acoperea cu lavă roșie, incandescentă…

Așa eram eu. Eu eram Pompeiul. Cum pui să un plasture peste Pompei? Dar, cum transmiți un mesaj operatoarei de la pagere, care dă mai apoi la iubită mesajul:

NU MAI POT AJUNGE PENTRU CĂ MI-A APARUT UN COȘ PE NAS. SCUZE!

Bineînțeles că nu puteam să mint așa din prima, iar tocmai când mă pregăteam să-i spun adevărul, cum că mi-a căzut un parașutist în cap, în sectorul 6, chiar lângă parcul Moghioroș,  mă aud strigat din spate de… EA!

Ce surpriză plăcu… Nu! Deci, așa ceva nu se putea întâmpla! Mă întorc spre ea încet, cu nasul camuflat în spatele trandafirului… roșu, desigur!  Tanti Floarea, era numai ochi și urechi, dădea din coadă de atâta curiozitate. Și eu la fel, dar cum era s-o dreg?

Eu nu aveam cum, dar avea s-o dragă ea! Cu ceva creme! Dacă ar fi fost acum în
2017 ar fi folosit un Gerovital Stop Acnee, dar pe atunci avea ea niște produse eficiente care dăduseră rezultate pentru ea. Că doar mi-a arătat niște fotografii cu ea de când era plină de… coșuri.

Ce? 🙂

Articol despre mine, despre ea , Farmec și SuperBlog 2017