Despre ea, despre mine, despre… noi

O palmă. De atât a fost nevoie. Am primit-o cu seninătate, am simțit-o, m-am contopit cu ea, am lăsat-o să mă transforme, să mă modeleze. O meritam, o aşteptam. Am gustat-o. Eram cu ea, cu Raluca, stând împreună la aceeaşi masă, dar palma venea din altă parte, cafeaua din care tocmai gustasem mă lovise cu o forță nepământeană, o palmă plină de arome și esențe ce-ți duc senzațiile la alt nivel, înțelese numai de un fin cunoscător.

Dincolo de amalgamul încărcat de un gust puternic și sentimente, ce ne înconjurau, se înălța semeț deasupra noastră o inimă mare, roşie, cu mişcarea lină, fină ca a unui lampion plin de speranță. Mai iau o gură din licoarea pregătită din cafea boabe în timp ce privirea-mi fuge de la farfurioara pe care-mi tronează ceaşca de cafea către masa pe care erau așezate mâinile ei. Le privesc pe furiș, le admir și aș vrea să le ating. Nu, nu acum e momentul.

Imi ascund, oarecum ruşinos, privirea după ceaşca de cafea când sorb din nou, doar ca să pot fura dintr-o privire o imagine cu ea, fără a privi-o insistent, de frică, parcă, să nu cumva totul să fie aivea, să nu se sperie, să plece, să dispară din viața și din momentul meu, momentul nostru.

Imi scăpă, oarecum, un zâmbet ca o părere, gândindu-mă că-mi place atât de mult cafeaua pe care o am în față încât plăcerea profundă pe care o simt pentru ea, dar mai ales sentimentele pentru Raluca, au un fel de “glitch” comun, unindu-se, contopindu-se unele cu celelalte. Simțeam că era ceva ciudat, dar firesc, în același timp. Iubeam, oare?

Ea ridică din sprâncene, întrebător, văzându-mi zâmbetul care se ițise de nicăieri. Ca să salvez momentul, să ies, să iau o gură de aer proaspăt, o întreb:

– Ştii că Raluca e o formă de alint pentru Ralu, care este numele original… Ă. cum este Domnița Ralu, de exemplu?

Ea îmi zâmbeşte. Desigur ca ştie. Ce nu ştie, probabil, e faptul că eu tocmai m-am îndrăgostit iremediabil de ea. Tocmai aici, la munte. Iubesc muntele de mic copil, dar acum altcineva îmi răpise inima. Suntem pe Valea Prahovei, pe o terasă-n Buştenii anului 2001, iar ceea ce trăim acolo, împreună, sunt premisele unei poveşti ce speram a dura o viață.

Ca o paranteză, revenind în 2017, eu zic că suntem pe drumul cel bun, totuși, dacă în timp ce scriu aceste rânduri se fac 16 ani de când sorbim împreună cafeaua de dimineață, cu aceeași plăcere ca atunci. O fi de la cafea, o fi de la dragostea pe care ne-o împărtășim,  o fi de la… fiica noastră? 🙂

Revin la 2001 și continuăm să ne privim, pentru că deşi suntem cu un grup mai mare, parcă nu existăm decât noi doi. Ea este in clasa a XII-a, eu ceva mai mare, la facultate. Încă mai credeam pe vremea aia că la 20 de ani eşti cu mult mai mare decât cei de liceu, o prăpastie de doi ani ce par cât zece.

O zonă temporală tampon ce cu jind este percepută de liceence, când este vorba de băieți mai mari. Întotdeauana fetele se uită după băieți mai mari, iar anii de sfârşit de liceu sunt cu adevărat altfel. Băieții deveniți studenți pleacă la vânătoare, numai că vânătoarea este de ambele părți, fetele pozând in “vânat”, chipurile. Vânatul este, de fapt, băiatul, bărbatul care crede că el deține controlul şi armele de cucerire totală. Prins în mreje, nu va mai avea scăpare. Norocoșii, probabil că toată viața. 🙂

Privind în urmă, acum, cu greu pot să-mi dau seama cum ar fi continuat povestea noastră, dacă nu ar fi fost acea pauză cu cafea. Aşteptam ora venirii trenului, pentru a merge în Braşov. Fusesem deja prin Bucegi şi voiam să “împuşcăm” şi nişte Braşov, să urcăm pe Tâmpa şi, mai apoi, pe Postăvaru, pornind din Poiană.

Cafeaua savurată, împreună, la terasa din Buşteni a fost punctul de maxim pentru că am avut un moment al nostru. Ştii momentul ăla când te ia cu călduri, cu tot felul de stări şi tremurat, când şi cuvintele rostite pe gură parca nu ies aşa cum ai fi vrut? Ne tot trimisesem ocheade pe drum, priviri din acelea, pe furiş, ca noi copii care descoperă pentru prima dată interes față de sexul opus.

Da, dar noi eram ceva mai mari, eram trecuți, deja, prin fluturaşii din stomac, numai că atunci, la terasa din Buşteni, a fost străfulgerarea, momentul ăla frumos, care poate deşi nu a fost aşa ca în filmele alea siropoase, a fost momentul nostru de început. Momentul care avea să dea naştere altor momente frumoase, unor poveşti nespuse, poveşti trăite, simțite şi gustate ca o cafea bună.


Era izvorul unei povești ce părea la alt nivel, o poveste de adulți, de iubire sinceră, fără copilărisme și cu o senzație de conexiune puternică. E aproape imposibil de redat în cuvinte. Numai cei ce au trăit acea senzație, acea fierbințeală (nu de la cafea, da?), pot înțelege ce se petrecea cu noi, atunci. Încă mai simțim.

Nu mai este la fel, dar odată cu înaintarea în vârstă ne schimbăm percepțiile, vedem altfel, auzim altcumva, vorbim prin cu totul alte mijloace. Comunicarea este dusă dincolo de cumpărăturile de la supermarket, de cine face cafea la birou (lucrăm împreună) sau cum facem să mai dăm niște bani la întreținerea de la bloc.

Ne place foarte mult să trăim, să simțim împreună, după acești 16 ani. Visăm împreună, mâncăm împreună și ne iubim… împreună, cum altfel? Acum, trebuie să opresc povestirea despre noi, aici. Am nevoie de niște monodoze de cafea pentru espressor, și e musai să fac comandă pentru ele, pentru a savura din nou, zi de zi, momentele din tinerețe. La o cafea. Ca o palmă. 🙂

Articol scris cu inima, lângă o ceașcă de cafea, pentru SuperBlog 2017 și La Fântâna