…
Când a venit Nae a lu’ Gălbejitu la noi la poartă ca să vorbească cu tata despre ceva de oameni mari, cum zicea el când eram eu de față, mi-am ridicat pălăria pe creștet și m-am rățoit destul de tare. De data asta.
Nae a lu’ Gălbejitu a făcut ochii mari și l-am văzut cum își înfrânează o pălitură, din aia ștearsă peste cap, care-ți vine cumva natural și o accepți știindu-ți greșeala. Greșeală pe mă-sa, că io am crescut ditamai omu’, supărare mare.
– Bă, tac-tu e acasă? Mai stau mult cu tine p-acia? zise a lu’ Gălbejitu, uitându-se la mine ca o gutuie viermănoasă la un trandafir.
– Da, e acasă, dar a zis că dacă întrebă cineva de el, să nu spui că-i acasă – adaug eu, cumva pasionat de Caragiale, ai prins-o?
– Bă, sfrijitule, tu du-te și zi-i că am venit eu!
– Nu mă cheamă Sfrijitu, bre nea Nae. Mie îmi zice Gălușcă.
– Bine, mă, Babușcă.
– Gălușcă!
– Molușcă, Zacuscă, Muscă, Lăcustă… tu crezi că îmi pasă cum îți zice? Pentru mine ești a lu’ Sfrijitu, cum sunt eu al lui Gălbejitu, da? Hai, fă bine și cheamă-l, că e rost de grabă. SPRIJITULEEE! urlă Nae cu gura aia mare și cu dinți lipsă.
Am mârâit un pic la el, mai mult printre dinți, eu măcar aveam. Il las să intre, cu speranța că Ponositu o să vină să-l ia de brăcinari. Nu, Ponositu nu e frate-miu, cum ai crede, e câinele ăla fioros din fundu’ curții. Fioros pe naiba, cred că e la fel de chel în gură cum e și Nae. Cred că sunt de-un leat. Știi cum e cu anii câinești, și el are vro 15 d-ai noștri.
Nae se așeză pe prispa casei, eu îl urmez. Se apucă să-și facă o țigară, îmi întinse și mie să-mi fac și eu. Nu-l refuz. Încep să fac și eu la țigară. Tactios îmi rup o hârtie de ziarul ăla de ți-l mai aduce din când în când în sat, și presar puțin tutun peste. Cum or putea ăștia să fumeze așa ceva? Miroase a găinaț rânced de găină.
Observ că pe bucățica de ziar scrie data 21 octombrie 1958. A, e de săptămâna trecută! Ce trece vremea…
– Bre, nea Nae, d-aia bre rămași fără dinți, de la titiunul ăsta… îngaim fără a mă uita la el, tot meșteșugind la țigara aia.
– Ce știi tu, mă copile… mai e și de la tărie, de la nevastă, că știi cum e, când o începe nevasta să turuie, fug și dinții… zise nea Nae, râzând strâmb ca furca lu tăticu.
Vine tata și ne vede, întinde mâna la mine și îi întind țigara făcută de mine. Pentru el era, eu nu fumez, nu-mi place. De mic îi făceam țigări, dar nu s-au luat de mine. Nici eu de ele.
Nae a lu’ Sfrijitu îl luă tare pe tata. Că e grabă mare, că e musai să meargă și el să ajute, că să merg și eu că mă știe băiet dezghețat și că știu niște oameni de mare ispravă. A, eram bun acum?
Care era baiu? Vuia satu’ la casa lu tanti Saveta, că e rost să cadă. Casă veche, o stricat-o ultimele ploi. Prea multă apă, chiar prea multă.
– Păi, dacă stați și fumați! Puneți mâna și ajutați femeia să-și facă casa! zic și eu cumva curajos, poate prea curajos.
Despre asta era vorba, de-aia venise Nae a lu’ Sfrijitu, că-i spusese Gogu a lu’ Găoacă, la rugămințile Vetii a lu’ Haralamb și a Săftiței a lu’ Ciufulitu să se strângă mai toți din sat și să meargă să ajute biata femeie.
Zis și făcut! Păi, da nu era toată lumea cu cățel și purcel să ajute? Eu eram cu Ponositu, iar Căcărează, prietenul meu, era cu Porcu, câinii noștri.
Trebuia să se strângă materialele și să ne mișcăm repede, că vremea nu era tocmai bună. Așa că toți s-au uitat la mine când și-au dat seama că numai eu pot să fac în așa fel încât să le aduc materialele rapid, altfel intra tanti Saveta în iarnă cu o dărăpănătură, iar până în Primăvară nu cred că mai rămânea ceva din casa aia.
Hai, că dacă e rost de repezeală, eu sunt omul potrivit. Cunosc eu niște oameni de la un depozit materiale de construcții, care pot aduce cu căruțele tot ce este nevoie: cusaci, șindrilă pentru acoperișuri, piatră, lut, paie, lemn, mult lemn, de toate felurile…
Noroc că aveam curierașii mei, porumbeii voiajori, cu care reușeam să mai vorbesc cu unul și cu altul, aflați la sate depărtare, de-aia oamenii îmi mai ziceau și Gălușcă Repede, sau doar Repede, dacă era rost de grabă.
Am scris repede pe bilețele, toate materialele de care aveam nevoie, am scris și mesaj pentru Ion a lu’ Țintaru, cel care avea să primească aceste mesaje, că la el se duceau porumbeii, iar el nu trebuia decât să se ducă la oamenii ăia de la depozit, cu care mă știam de când am ajutat la renovarea bisericii din sat.
Aveam să aflu dacă a prins mesajul, pentru că el trimitea degrabă răspuns înapoi, așa ne era învoiala. Mai are rost să amintesc de casa femeii că am dat-o la gata în numai câteva zile?
,,,
Cam așa ar fi fost în alte vremuri dacă ar fi existat o Casă de Comenzi Online precum Vindem Ieftin.ro Am făcut un exercițiu de imaginație și mi-am închipuit cum ar fi decurs lucrurile dacă ar fi fost un altfel de ”online” pe vremea aceea. O soluție ca lucrurile să se miște extrem de rapid, la un preț corect și cu încrederea că totul este de calitate și furnizat la timp.
Ai o casă în construcție? Vrei să te apuci de construit, dar nu știi de unde să procuri materialele? Nu vrei să stai să cauți pe tot felul de site-uri, să compari prețuri și să mergi apoi pe la fiecare să cumperi? Cu mașina ta? Transportul tău?
Nu, există treaba asta de care ziceam, o Casă de Comenzi Online, care negociază pentru tine prețuri și poți avea ceea ce cauți chiar la locul în care ai nevoie. Cireașa de pe tort? Avem așa ceva? Da, ai și review-uri video de la clienți ca să vezi cât de serioși sunt oamenii, să nu-mi spuneți mie Gălușcă a lu’ Sfrijitu, dacă nu.
Mai jos este o Galerie foto personala la casa Moromeților, așa pentru un pic de vibe de altădată, dacă mi se permite.
foto credit: Fotografii personale la Casa Morometilor (cele alb-negru) și vindem-ieftin.ro
Articol scris din 1958 pentru SuperBlog 2019
1 thought on “Cum am salvat, împreună cu tot satul, casa lu’ tanti Saveta”