Amintiri dintr-o copilărie de poveste

Sincer, nu știu alții cum sunt dar eu când mă gândesc la perioada copilăriei, aia de până în 10 ani, îmi vin în minte amintiri din vacanțele de vară foarte lungi de la bunici. Bunici ce îi revedeam cu drag în acele ținuturi de poveste ale Moldovei, cu dealuri domoale, pășuni întinse, păduri prietenoase și oameni extrem de calzi.

Scara ce ducea la podul cu fân. O știi?  O mai vezi pe la vreun muzeu al satului… Imi voi aminti mereu acea scară ce ducea într-un loc feeric, parcă. Și nu vorbesc aiurea, doar de dragul de a aduce mai multă poezie pe aici. Băi, deci locul ăla, prin ochii unui copil ce creștea la București era… AUR! 

Da, aur și poveste. Eram la vârsta la care citeam multe povești, dar și ascultam la pick-up o grămadă de alte povești ce îmi ajutau imaginația să o ia razna.

Da, podul cu fân era locul în care mă ”pierdeam” pentru o perioadă, mă urcam și mă așezam cu fața spre curtea interioară care era acoperită cu o iarbă de un verde extrem de viu. Imi trăgeam lângă mine niște ”perje”, prune deshidratate fără sâmburi sau cu sâmburi, dar și niște mere tăiate feliuțe și puse, de asemenea la uscat. Ronțăiam la fructele acelea uscate, ușor dulci și acrișoare. 

Pe vremea aia, în anii `80, singurul ”dulce” pe care-l primeai, erau fie fructele, în tot felul de combinații (crude, culese direct din pomi sau dulcețuri), fie când și când gogoși sau prăjituri de casă, ori vreo înghețată când trecea nenea ăla cu căruța, Duminica. La București nu aveam prune sau mere din acelea. Poate prin piețe să se fi găsit. Știu doar că destul de rar aveam parte de smochine deshidratate sau curmale. Niște delicioșenii!

Inapoi în timp… eu, cu picioarele spânzurate în afara podului, inspiram adânc aerul ăla curat, ”ascultam” liniștea, priveam la orătăniile de prin curte, mai citeam câte o poveste și ronțăiam la fructe uscate. Asta când nu erau copii prin zonă, pentru că dacă erau fete și băieți pe afară, o zbugheam și eu, energizat fiind.

A, mi-aduc aminte că ronțăielile astea delicioase le aveam ca desert și când mergeam cu bunica la adunat fânul sau la întors fânul. Mâncam mămăligă cu brânză, roșii, ceapă și ardei gras, ceva tocăniță sau vreun ghiveci de legume, ”suc” rece-rece direct de la sursă (un izvor care se afla lângă un bârlog de urs) și desert. Care putea fi compus și din alune culese pe loc, ori zmură sau fragi, depinde de perioadă și loc. Ah, înghit și acum în sec! 

Ce vremuri mișto și lipsite de griji, deși ajutam cât puteam, dar și mă jucam și mă aventuram aievea. Chiar cred că în acea perioadă m-am îndrăgostit pentru prima oară! Da, de o fată! O chema Simona. Atât știu. Simona care venea de la Onești, la bunici. Ce-o mai face Simona? Era mai mare decât mine cu vreo 2 ani, dar, na,… eram de la București. Un fel de Dubai, deci o ardeam pe acolo gen Lino Golden acum sau Florin Piersic, atunci. 😀

Dacă stau să mă gândesc mai bine, fix așa era pe atunci, vorba aia cu Dubaiul, la țară făceam Dubai din ce aveam, din ce găseam, din ce ți se oferea și din ce căutai, descopereai. Eu un biet copchil, crescut prin zona cartierului Rahova – Sălaj, ca să înțelegi unde bat!

In fine, nu mă mai lungesc pentru că îmi plouă în gură deja de la… atâta amintiri. Noroc că mi-am comandat, preventiv, niște fructe deshidratate de pe driedfruits.ro (rămâne între noi) și mă duc să bag niște merișoare cu fulgi de porumb și iaurt.

Oricum în vremuri din astea de stat mai mult pe acasă, mi-am făcut ceva provizii pentru a mă delecta cu mai mult decât ”gustul copilăriei”, deci am mai adăugat la meniu: pepene galben confiat, caise și curmale deshidratate,  vestitele smochine, afine, banana chips, ceva cocos pentru că îl ador în tot felul de combinații, kiwi și papaya pentru mai mult exotism și ghimbir, de asemenea, confiat.

Da, ai ghicit. Sunt acasă, la curte, chiar dacă nu la țară, undeva în afara Capitalei, stau pe balcon și admir de sus curtea care stă să înverzească, ascult liniștea, mai citesc o carte bună și ronțăi la fructele mele. Viață, tată!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020