Am câștigat Spring SuperBlog 2026. Mai știe careva? Zic asta de la început, ca să scăpăm de momentul ăla penibil în care mă prefac modest și aștept să aducă altcineva vorba. N-am răbdare. La 46 de ani, dacă vreau să fiu felicitat, trebuie să mă organizez singur. Oamenii au treabă, facturi, actualizări de instalt, sunt reduceri la Mega, d-astea…
Bun. Am câștigat. M-am bucurat. Și acum?
Acum mă înscriu la SuperBlog 2026, ediția de toamnă. Pentru că aparent succesul nu tratează toate problemele. Pe a mea, de exemplu, a agravat-o: tot îmi vine să scriu. N-am primit odată cu premiul și capacitatea de a sta liniștit, deși la vârsta asta ar fi fost utilă. Eventual daca venea cu suport lomba la pachet, cine știe?
Probabil ar fi fost elegant să mă retrag puțin, să las impresia unui om care și-a spus cuvântul. Să apar rar, să dau sfaturi, să încep propoziții cu „pe vremea mea”. Am deja vârsta, îmi lipsește doar vesta cu multe buzunare în care să țin experiența. Nu au incă la Pepco. Sau au?
Eui am de zis. Despre lume, despre mine, despre felul în care am ajuns să mă bucur când se anulează un plan făcut chiar de mine. Mi-am eliberat seara de propria inițiativă. Sunt și problema, dar și departamentul care o rezolvă. PE care! Glumesc.
Și, fiindcă tot vorbim despre realizări, câștigarea unei ediții nu mi-a rezolvat relația cu pagina goală. Deschid documentul și cursorul clipește la mine exact ca înainte. Nicio reverență, niciun „bine ați revenit, maestre”. Nesimțitul nu urmărește clasamentul. Păi, și stau cu ea goală așa? Să atărne pe desktop? De ce să n-o fac falnică, aproape virilică, dacă mi se permite, să mă mândresc cu ea?
Tot trebuie să găsesc prima frază. Tot șterg. Tot mă îndrăgostesc de câte o glumă care, recitită dimineața, ar trebui trimisă direct la somn. Și tot există momentul acela în care spun „gata, acum curge liber, vine”, după care mă ridic să fac o cafea. Curge cafeaua. Articolul mai așteaptă.
Regulamentul le permite câștigătorilor edițiilor anterioare să participe la maximum cinci probe. Foarte bine. Cinci probe. Pot să trăiesc cu asta. Există limite și în viață: la viteză, la bagajul de mână, la limita maximă de cuvinte dintr-un advertorial.
Cheful meu de scris, însă, n-a citit regulamentul. Lui îi ajunge să vadă o temă și începe să facă legături dubioase. Îi arăți un produs și îți scoate o întâmplare, două comparații și o problemă din copilărie care aparent aștepta un brief ca să fie discutată. Așa că nu mă interesează să transform victoria din primăvară într-un motiv să tac până la pensie. Am câștigat un concurs, nu mi-am epuizat numărul de cuvinte. Și nici n-am devenit monument, să vină lumea să citească o plăcuță și să plece în liniște.
Și vă rog să nu-mi spuneți că „am demonstrat deja”. Păi și dacă mi-a ieșit o omletă, ce fac? Închid bucătăria? Pun poză pe frigider și mănânc amintiri tot restul vieții mele?
Mai ales acum, când vine AI-ul peste noi.
De fapt, vin și eu tare din urmă, mai ceva ca AI-ul. Doar că el vine cu versiuni noi, iar eu cu aceeași versiune, întreținută rezonabil. Mai scârțâie câte ceva, mai cere pauză, dar încă deschide multe ferestre. Uneori intru într-o cameră și uit pentru ce. Ăsta e multitaskingul meu. AI-ul poate să-ți dea zece idei înainte să termini cafeaua. Eu pot să mă cert cu toate zece.. Fiecare cu specializarea lui.
N-am de gând să mă bat cu tehnologia folosind o pană de gâscă și superioritate morală. Folosesc unelte, mă uit la ce apare, învăț. Încerc să țin pasul. Uneori țin și telefonul mai departe de ochi, dar asta intră la adaptare, da? Să nu dramatizăm. Mă amuză însă graba asta de a produce permanent ceva. Mai mult, mai repede, mai des. Parcă internetul a rămas fără text și ne-a sunat personal să salvăm situația. Boss, avem suficiente paragrafe. Mai greu găsim unul după care să avem chef să-l citim și pe următorul.
Eu pentru ăla mă întorc la tastatură. Pentru fraza care mă face să zâmbesc înainte s-o vadă altcineva. Pentru cititorul care recunoaște o situație și zice „exact așa fac și eu”, după care speră că nu citește și nevastă-sa. Pentru plăcerea de a găsi ceva de povestit într-o zi aparent banală.
Iar material există. Slavă Domnului, sunt eu suficient. Un bărbat care încă se consideră tânăr, dar e atent la scaunul pe care urmează să stea două ore, are deja conflict, personaj și răsturnare de situație. Dacă mă așez prea jos, are și suspans.
Nu vreau să devin omul care explică la fiecare masă cum a câștigat el în primăvară. Știți personajul: discuți despre zacuscă și, cumva, ajungi tot la performanța lui. Mai bine scriu ceva nou. Măcar când vă plictisesc, să existe diversitate în ofertă. La SuperBlog mă atrage tocmai momentul în care primesc o temă și prima reacție e că n-am nimic de spus. Foarte frumos moment. Ține puțin. După aia îmi vine o idee la duș, alta când conduc și încă una fix când nu pot să notez. Când ajung la document, toate trei au alte planuri.
Și începe căutarea. Acolo mi se pare mie că e distracția: să găsesc un unghi care mă reprezintă, să duc povestea până la capăt, să mă prind singur când o lungesc. La ultima parte încă lucrez. După cum probabil observați, inclusiv acum. Mă bucur și să citesc ce le trece altora prin cap pornind de la aceeași temă. Mai învăț ceva, mai râd, mai descopăr un om. Îmi prinde bine. Altfel risc să rămân prea mult în compania propriilor păreri, iar eu mă cunosc: devin convingător mai ales când nu mă contrazice nimeni.
Așadar, mă înscriu cu Mandachisme la ediția de toamnă SuperBlog 2026. Cu bucuria victoriei din primăvară, cu destule idei neterminate și cu această incapacitate absolut nespectaculoasă de a mă potoli.
Vreau să mai scriu. Să mai încerc. Să mai iasă câte un text la care să mă întorc cu drag, fără să-mi vină imediat să schimb primul paragraf. Nici vârsta, nici trofeul, nici AI-ul nu mă opresc.
Faceți loc, că vin tare din urmă. Și nu confundați pauza de ridicat de pe scaun cu retragerea, capisci? Capisco? Come se dice?