Cartea pe care n-am scris-o. Încă.
Mereu mi-am dorit să scriu o carte. Pe bune! Nu neapărat O CARTE, poate mai multe cărți depinde de mai mulți factori. Culmea e că acum este mai ușor ca niciodată să-ți vezi un astfel de vis realitate. Destul de rapid, chiar. Depinde ce-ți dorești, cum te setezi, dacă vrei să fie doar o carte, dacă vrei faimă, dacă vrei să faci bani, alea-alea, știi tu.
Acum provocat cumva de Editura NICULESCU să scriu despre ceva nou, o idee de carte, un subect sau personaje… Eu am ideile mele, dar le păstrez pentru mine că, na, poate chiar vor deveni cărți la un moment dat. Dar pot face public una dintre idei, mai ales că se multează perfect pe targetul editurii, având în vedere numarul mare de cărți de dezvoltare personală, self-help, d-astea.
Ca o paranteză, chiar aș vrea să citesc o carte care se găsește pe site-ul editurii NICULESCU, ”Acționează și gândește ca o pisică. Liber, calm, demn, atent, încrezător, elegant, independent.” (link: https://www.niculescu.ro/ac-ioneaza-i-gande-te-ca-o-pisica-liber-calm-demn-atent-increzator-elegant-independent.html). Are chiar două volume. De ce? Mă intrigă. Avem o pisică pe care n-o înțeleg și nu mă-nțelege. Știu că e despre dezvoltare personală, dar aș arde-o pe dezvoltare pisiceală mai întâi.
Acum, revenind, știi ce? Dacă ar fi să inventez o carte care lipsește din biblioteci, librării online sau tarabe de pe cine-știe-unde, n-aș începe cu o teorie despre curaj, dezvoltare personală pe old-school sau un citat motivațional care dă bine pe social-media. Nu, aș începe cu o scenă din viața mea, undeva într-un metrou vai-morții-lui (scuzați vibe-ul de București), în care mă trezesc că țin o sacoșă ”dă Lidăl” cu ceva cartofi și varză și încerc să par „om aparent normal, dar anormal într-o lume anormală” (mă urmărești?), în timp ce un copil mă privește fix, cu genul ăla de sinceritate care te face să te întrebi dacă ai uitat să-ți pui pantalonii pe tine. Deh, după o anumită vârstă uiți multe și este posibil orice.
Și dacă acolo probabil că mi-ar veni ideea: ce-ar fi dacă toată lumea matură ar privi viața cu atenția cu care copiii observă oamenii din metrou sau de oriunde? Acolo poate că ar începe cartea: nu cu teorii, ci cu povestiri scurte, în care realitatea e un pic strâmbată, curbată, un pic ironică, un pic incomodă. Așa cum o vedem cu toții, dar nu avem mereu curaj s-o recunoaștem.
Titlul? Probabil ceva de tipul „În caz că viața nu vine cu subtitrări” sau, dacă merg pe varianta sinceră: „N-am știut ce fac, dar uite ce-a ieșit”.
Asta ar fi o carte pe care mi-ar plăcea s-o găsesc într-o bibliotecă. Un volum care amestecă povești din viață cu felul în care poți folosi aceste momente ca să devii mai curajos, mai atent, mai… funny, dacă ai chef să mergi chiar în direcția aia. Pentru că, dacă mă întrebi pe mine, una dintre cele mai utile abilități pe care ți le poate da viața e să știi să faci HAZ când îți vine să plângi. Sau măcar să ai puterea să transformi un eșec într-un banc decent.
Și de aici începe capitolul pe care l-aș scrie cu cea mai mare bucurie: primii pași spre stand-up sau râde cu poftă și fă-i și pe alții să râdă alături de tine.
Un fel de self-help, dar ajutându-te pe tine, îi vei ajuta și pe alții.
Dar înainte de ceva sfaturi, las aici promisiunea fragmentului cerut, un fel de jumătate de pagină în stilul cărții imaginare:
”Pe atunci încă mă prefăceam că sunt genul de om calm, imperturbabil. Știi tipul: acela care, dacă îi sună telefonul în autobuz, îl pune pe silent așa, discret, cu un aer de „nu e mare lucru, nu mă caută pe mine”.
Ei bine, eu niciodată n-am fost omul ăla. Eu sunt ăla care se panichează și apasă pe toate butoanele din greșeală, ajungând să pornească lanterna, să-și activeze o alarmă SOS sau 112, ori să sune la unchiul pe care nu l-ai mai văzut din 2002 și, eventual, să trimită un mesaj vocal în care se aud doar respirații de om care pare că fuge de un urs.
Acuma, fie vorba intre noi, pe telefonul meu, dacă îl scapi pe jos, sună singur la niște oameni pe care nu ți-i mai amintești decât din poze pixelate făcute cu Nokia 3310. Iar ăla nici nu avea cameră! Și ce te faci când în cască auzi: – Alo?!
Într-o dimineață, eram în fața oglinzii și mă gândeam cât de simplu ar fi să fiu un pic altcineva pentru o zi. Un om relaxat. Chilleanu, cum ar zice francezu. Un om care nu stă 30 de minute să repete în cap cum o să spună „Bună ziua” la casa de marcat de la Megaimaj, ca să nu pară incomodat de ceva. Apropo, am ajuns să repet salutul spus la casa de marcat mai mult decât își repetă actorii replicile la teatru, doar că la mine… nu se aplaudă nimeni la final.
Și… pe când mă pregăteam să plec, am observat ceva în reflexia oglinzii din hol: nu-mi aminteam să fi ales hanoracul ăla! Era al meu, sigur, dar parcă nu-l mai purtasem de niște ani. De unde o fi apărut? Jur că unele haine dispar ca foștii colegi de liceu și reapar doar pe facebook acum dupa 15 de ani de la lansarea aplicatiei și-ți dau Add, iar tu nu știi cine sunt.
Hanoracul meu avea un mic fermoar fix unde nu trebuie, teoretic nici nu trebuia să aibă fermoar acolo, iar când am încercat să-l trag puțin, a făcut „zbărrr-țac” și a rămas cheița… în mâna mea. Bing! De ajuns cât să-nțeleg că nu poți controla totul, iar uneori viața te sabotează din nimic, aiurea așa, rămânând cu fermoarul de-am-p*lea, blocat.
Bănene, unii oameni au revelații pe via Transilvanica mergând 1400 de kilometri, iar eu am revelații îmbrăcând hanorace dubioase, wtf?!
Însă mai era ceva. Pentru prima oară, mi-a venit să râd. Nu isteric, nu de nervi. Pur și simplu… amuzat. Ca și cum cineva, undeva, ar fi scris scena asta și m-ar fi provocat să văd partea comică, nu partea ușor stupidă. Pe principul că dacă viața mea ar fi sitcom, episodul ăsta s-ar numi „Regula fermoarului” iar publicul nu ar râde ci s-a auzi un „Aww..” în fundal.
Poate că asta e cheia (nu de la fermoar): viața nu vine cu subtitrări. Dar, dacă ești atent, îți oferă suficient material cât să umpli o scenă de stand-up.
Din nimic.
Mai știi Seinfeld? El făcea show-uri întregi despre umerașe, parcări, covrigei sau deget în nas. Dacă el putea scoate aur din nimicul ăla, noi de ce n-am putea să facem măcar o glumiță decentă dintr-un fermoar încăpățânat?
Dar dacă era fermoarul de la șliț? E, vezi unde bat? Cum te poți duce lejer într-o zonă clasică?
Probabil că uneori tot ce trebuie ca să devii comedian este să ai o zi proastă și simțul observației pornit pe modul „detectiv” și o să observi lucruri.”
De ce cartea asta? Și de ce ai citi-o?
Pentru că nu ți-ar spune cum să devii „cea mai bună versiune a ta”, ci doar O VERSIUNE a ta. Alegi tu ce versiune vrei să fii. Nu te-ar certa, nu ți-ar spune ce să mănânci, nu ți-ar da citate de succes, nu te-ar trimite la sală.
Ți-ar spune, în schimb, lucruri reale, imperfecte: cum ne facem de râs fără să vrem, cum oamenii pe lângă care trecem au propriile lor ciudățenii, cum frica de eșec e atât de universală încât ar trebui să primească un serial întreg, nu doar episodul pilot.
Și, mai important, ar arăta cum toate astea pot fi transformate în umor, fie ca terapie, fie ca artă, fie ca simplu (tobe!) exercițiu de supraviețuire!
De aici începe partea practică:
Cum să faci primii pași spre stand-up (fără să-ți explodeze inima de emoții)
Unu – Observă tot! Și notează.
Stand-up-ul nu începe pe scenă.
Începe când observi că vecina de la etajul doi vorbește cu pisica în dialect ardelenesc, deși ea nu e ardeleancă.
Când constați că ai trei prieteni care se jură că nu le place să întârzie, dar toți întârzie de fiecare dată.
Când descoperi cât de dramatică poate deveni iubita dacă i-ai mâncat ultima felie de pizza.
Scrie-le. Pe toate.
Nu doar ideile „geniale”, ci și alea banale. Din banal poate ieși ceva extraordinar dacă îl privești cu suficientă curiozitate. Seinfeld a observat ani întregi… nimicul. Și l-a transformat într-o artă. Capisci?
Doi – Răstălmăcește realitatea până găsești ”twist-ul”, acel ceva neașteptat.
O poveste e interesantă atunci când vezi în ea ceva ce alții nu văd.
Exemplu banal:
Ai pierdut autobuzul.
Premisa simplă: „Am pierdut autobuzul.”
Premisa de stand-up ușor: „Am pierdut autobuzul și am descoperit că am exact aceeași reacție ca atunci când am pierdut dragostea vieții mele: mă uit lung după ea, alerg inutil și dau vina pe mine că m-am îmbrăcat prea încet sau prea prost.”
Trei – Scrie prost, apoi rescrie bine.
Primul draft va fi, desigur, meh.
Al doilea draft va fi mai puțin meh.
Abia al treilea începe să semene a glumă. Nu poți s-o dai, dar…
Stand-up-ul se scrie, se taie, se rescrie. Tu decizi ce instrumente îți sunt mai la îndemână.
Glumele bune sunt, de obicei, rezultatul unor glume proaste care au trecut prin multe ședințe de „băi, parcă lipsește ceva, dar ce?”.
Patru – Antrenează-ți și urechea, nu doar pixul.
Citește-ți textul cu voce tare.
Râzi singur dacă ți se pare amuzant.
Dacă nu, întreabă-te: gluma e bună sau doar ești păcălit de entuziasm?
Umorul are ritm, pauze, muzicalitate.
Nu merge doar în capul tău, trebuie să funcționeze și-n aer. Pam-pam!
Cinci – Pregătește-te pentru Open-mic ca pentru primul examen important… dar cu mai multă autoironie.
Open-mic-ul e locul unde înveți cine ești ca performer. Nu te arunca direct cu text de 10 minute. Ia-ți vreo 3-4 minute.
E mai greu să fii scurt și bun decât lung și plictisitor.
Ia cu tine o sticlă de apă, o versiune scurtă a textului scris mărunt pe telefon și cea mai mare doză de „dacă se râde, bine; dacă nu, tot bine, beau o bere și o să supraviețuiesc”.
Șase – Ce faci cu frica? N-o elimini. O domesticești. Este a ta.
Toți tremurăm la început. Unii tremură și după ani, doar că au învățat să tremure frumos, ritmic, ca un telefon pe silent.
Tracul poate că nu dispare niciodată, dar: respiră lent înainte să intri, repetă primele două fraze până le știi pe de rost, amintește-ți că oamenii vor să râdă; nu sunt acolo să te judece, și, mai ales, nu fugi. Nu azi. Poate mâine, dar AZI NU. Ca-n piesa lui Grasu XXL.
Povestea cu „imaginează-ți că oamenii sunt dezbrăcați în public” nu funcționează. Sau poate funcționează la unii, cine știe ce își imaginează ei că văd? Uite alt subiect de stand-up.
Ce funcționează este gândul că ei sunt de partea ta.
Șapte – Folosește eșecurile ca pe niște trepte.
Ai dat o glumă care n-a prins? Perfect.
Scrie despre moment. Transformă-l în material.
Publicul adoră autoironia.
Nu există comedian serios care nu are cel puțin 5 povești în care a dat-o grav de gard.
E parte din joc. Iar dacă te ține poți face și ceva umor de situație, instant, poate o să-ți iasă, un fel de crowdwork.
Opt – Continuă. Asta e diferența dintre „neica-nimeni” și comedian în devenire
Dacă faci un singur open-mic și fugi, ai fugit de tine, nu de scenă.
Dacă te întorci, chiar și după ce ai simțit că te înghite scena, atunci ești pe drumul corect.
Stand-up-ul e o școală a perseverenței.
Și e una dintre puținele arte în care îți poți vedea progresul foarte clar: oamenii râd sau nu râd. Simplu. Dur. Dar și foarte sincer.
De ce „cartea asta” ar aduce ceva diferit
Pentru că n-ar încerca să te transforme într-un erou. Te-ar ajuta să descoperi că poveștile tale, alea mici, stupide, aparent fără valoare, pot deveni puternice.
Ar vorbi despre curaj, dar nu curajul grandios al eroilor din filme. Despre curajul real, ăla de: a urca pe o scenă, de a-ți asuma că ai emoții, de a te face vulnerabil în fața unor necunoscuți, a transforma frica în energie, a spune lumii: „Uite, asta e viața mea, hai să râdem de ea împreună.”
Ar acoperi nevoia pe care mulți o au, dar pe care puțini o recunosc: nevoia de a fi văzuți, de a fi auziți, de a transforma viața într-o poveste care merită spusă, dar nu pe tiktok că acolo e ușor să cazi în derizoriu.
Și, poate cel mai important, ar arăta că umorul nu e doar entertainment.
E terapie. E mecanism de supraviețuire. E felul în care ne apropiem unii de alții fără să spunem direct: „Hei, și eu sunt debusolat de multe ori, dar hai să râdem de asta.”
Un sfărșit de articol ca un început.
Scris pentru Editura Niculescu și SuperBlog 2025
Photo credit: editura Niculescu
1 thought on “Nu știu ce fac, dar pare că iese ceva bun – mic-îndrumar al amatorului profesionist (P)”