Aveți cinci minute să vorbim despre un super-erou modern care nu poartă capă, dar știe întotdeauna unde e… punga cu pungi?
Când eram mic, aveam o problemă serioasă cu realitatea. Mi se părea profund nedrept că oamenii normali mergeau pe jos când Superman zbura, că taică-meu trebuia să muncească opt – nouă ore pe zi mergând cu o motocicletă cu ataș, în timp ce Batman avea o super-mașină și că nimeni din cartierul nostru nu părea să dețină o sabie magică prin care să se transforme instant într-o versiune mai puternică, mai curajoasă și mai spectaculoasă a propriei persoane.
Cum sunt toți alde guru ăștia de (sub)dezvoltare personală ”dă pă soușiăl-midia”.
În capul meu de copil crescut cu desene animate de la Viorica Bucur, casete video pe șustache-n vecini și eroi care salvau galaxii în alb-negru pe teveurile de-atunci, PUTEREA însemna ceva foarte clar: mușchi, explozii, efecte speciale și replici dramatice spuse cu voce gravă înainte să înceapă bătaia finală.
Apoi am crescut. Sau cam așa ceva… și am descoperit ceva absolut șocant. Glumele lui Andrei Duban. 🙂 Nu, nu asta… deși e șocant, într-adevăr.
Ă, mdeci, viața reală nu seamănă deloc cu filmele de aventuri. În viața reală nu există muzică epică atunci când reușești să plătești toate facturile înainte de scadență! Auzi, cum ar fi să auzi din app un ”music theme” din ăsta?
Nimeni nu aplaudă când ajungi cu sacoșa de cumpărături fără să strivești roșiile și avocado-ul ăla ready to eat luat la ofertă, nu apare nicio lumină divină atunci când încerci să împăturești un cearșaf cu elastic pe margine fără să-ți pierzi mințile. De ce? Pentru că acele colțuri pe care le tot cauți să le pui cap la cap… NU EXISTĂ!
În schimb, mai există și alte lupte. Unele mult mai grele decât confruntările cu monștri cosmici, da?
A, dacă tot am ajuns în acest punct, cred că asta mi-a plăcut atât de mult la ideea noului film „Masters of the Universe”, care ajunge în cinema în România pe 5 iunie 2026 prin InterComFilm și la care voi fi prezent să documentez. Dintre actorii principali amintesc, pentru a te convinge, de: Nicholas Galitzine, Camila Mendes, Idris Elba, Jared Leto, Alison Brie etc.
Dincolo de nostalgia copilăriei, de sabia puterii, de Skeletor și de toată nebunia spectaculoasă a universului fantasy, povestea vorbește despre un lucru pe care îl înțelegi cu adevărat abia după ce viața începe să te lovească metodic cu responsabilități, oboseală și grupurile de WhatsApp de peste tot:
Fiecare om are un moment în care trebuie să accepte cine este și ce putere are.
Chiar dacă puterea aia nu arată deloc cum își imagina când era copil.
Transformarea începe într-o bucătărie care odinioară avea iz de nechezol
La mine transformarea nu vine dintr-un castel magic și nici dintr-o dimensiune paralelă.
Vine într-o bucătărie semi-întunecată, la 6:08 dimineața, când stau în pantaloni scurți, cu părul într-o formă care încalcă probabil câteva legi ale fizicii și încerc să-mi dau seama dacă zgomotul pe care îl aud din dormitorul vecin este un copil care nu-i al meu care s-a trezit sau doar creierul meu care începe să cedeze.
Ăla este momentul în care totul începe.
Îmi fac cafeaua aproape ritualic, cu gesturile unui om care știe că urmează încă o zi de supraviețuire urbană, și pentru câteva secunde casa este liniștită. O liniște suspectă, din aia în care orice om știe că universul doar își ia avânt înainte să-ți trimită următorul ”boss fight”.
Și exact atunci se produce transformarea. Nu se vede nimic spectaculos. Nu apare lumină albastră, nu tună, nu fulgeră și nici nu se aude vocea lui He-Man strigând ceva motivațional către cer.
La mine se aude doar coloana vertebrală și un genunchi trosnind discret când mă ridic de pe scaun. ASTA e coloana sonoră a bărbatului modern trecut de 45 de primăveri,
Din acel moment devin ceea ce iubita mea numește simplu: „Omul meu care rezolvă tot.”
Și sincer, după mulți ani în care internetul a încercat să mă convingă că masculinitatea înseamnă să pari permanent nervos și să vorbești despre „dominare”, am ajuns la concluzia că adevăratul mascul alfa este, de fapt, bărbatul care știe unde sunt șervețelele umede, are baterii de rezervă tip AA, dar și tip AAA pentru telecomandă, și poate să calmeze chiar și un copil al vecinilor și o criză domestică fără să transforme totul într-un episod dur din Vikings.
Traficul – arena în care se nasc adevărații super-eroi
Există oameni care cred că răbdarea se învață la yoga. Nu, boss…Răbdarea se învață în trafic, când ai copilul în spate, cafeaua pe jumătate vărsată între scaune, un meeting în 18 minute și o doamnă într-un Logan care semnalizează stânga după ce a făcut deja manevra-n dreapta.
În București, dacă supraviețuiești traficului fără să vorbești singur sau să-njuri printre dinți, practic ai trecut de selecția pentru viitorii Avengers.
Eu însă am dezvoltat ceva mai mult decât răbdare. Am dezvoltat instinct.
Nu mai conduc, eu simt orașul. Respir în același ritm cu el. Orașul e o prelungire a mea. Una dintre micile mele super-puteri.
Știu unde se face coloană înainte să apară pe Waze. Simt ambuteiajele ca bătrânii care ”citesc” în articulații că se strică vremea. Există dimineți în care intru pe niște străduțe atât de dubioase încât am impresia că dacă opresc mașina găsesc un cavaler dac fumând liniștit și întrebându-mă dacă „Traian ne mai face probleme?”.
Eu ajung. Mereu ajung la timp.
Și poate că asta e una dintre marile super-puteri moderne despre care nu vorbește nimeni: capacitatea de a gestiona haosul fără să-l lași să intre în tine și să ajungi întotdeauna la destinație la timp.
Pentru că adevărul e că lumea noastră nu mai are balauri și vrăjitori întunecați. Are deadline-uri, trafic, notificări și oameni care scriu „doar o mică modificare” într-un mail trimis la 22:47.
Acolo se duce lupta acum. Puțini reușesc, mulți clachează.
Momentul în care am înțeles că am devenit definitv adult
Există un moment în viața fiecărui bărbat când înțelege că nu mai e tânăr rebel, ci adult cu responsabilități complete. Unii îl trăiesc când își cumpără primul apartament. Alții când își fac asigurare de viață sau când le vine reminder despre câți bani au strâns la pionul II de pensie.
Eu? L-am trăit într-o seară de joi, la Lidl.
Eram singur, împingeam căruciorul în care aveam sacoșa mea adusă de-acasă și, fără să-mi dau seama, am început să compar prețul la detergent cu ce am mai văzut la ofertă în alte magazine.
În clipa aia am simțit cum moare adolescentul din mine. Aveam 35 de ani și-mi descoperisem kriptonita care mă îmbătrânea subit.
Nu instantaneu. Lent. Elegant. Cu reduceri, vouchere și puncte de fidelitate.
Dar adevărata revelație a venit câteva minute mai târziu, când o doamnă a lăsat ultimul borcan de ardei copți la ofertă și eu am făcut instinctiv un calcul mental cu mesele savuroase pe următoarele două zile dacă-l iau.
Atunci am înțeles ceva profund.
Viața nu te transformă într-un erou prin gesturi spectaculoase. Te transformă prin repetiție. Prin responsabilități mici, aparent banale, pe care alegi să le duci în fiecare zi fără să fugi.
Iar într-o lume în care toți vor să pară extraordinari pe internet, oamenii care își fac treaba bine și cu calm au devenit specie rară. Și mă bucur cu toată ființa mea de pe Pământ că sunt așa. În FIECARE zi.
Copiii – testul suprem pentru orice super-mega-putere
Dacă vrei să vezi cât de puternic este cu adevărat un om, nu-l pune să ridice greutăți și nici să alerge semimaratoane, maratoane sau ultra maratoane.
Pune-l să îmbrace o copiliță de patru-cinci ani într-o dimineață de luni când afară plouă, ea vrea ”lochiță” și ”ochelali de soale”, iar tu afli abia acum că azi trebuia să vină costumată în ceva reprezentativ pentru universul de la grădi.
Acolo începe adevărata aventură.
Copiii au o abilitate extraordinară de a te face să te simți simultan cel mai important și cel mai incompetent om de pe planetă. Într-o singură oră poți trece de la „Tati, ești eroul meu!” la „Nu vreau sandvișul tău pentru că brânza se uită la mine ciudat!”.
Și totuși… continui.
Pentru că atunci când devii părinte se activează ceva ce niciun film cu supereroi nu explică suficient: capacitatea absurdă de a funcționa chiar și atunci când ești terminat fizic și psihic.
Acolo apare adevărata putere. Nu în forță. Nu în agresivitate. Ci în disponibilitatea de a fi prezent, chiar când urli în tine ca Rahan.
Să asculți aceeași poveste spusă de șapte ori. Să răspunzi la întrebări imposibile despre univers, dinozauri și de ce pisicile nu conduc autobuze. Să fii calm când în interiorul tău rulează deja un incendiu emoțional și trei rate bancare.
Asta e putere, boss! Restul e marketing, crede-mă.
Soțul modern – între romantism absolut și curățarea aspiratorului cu sac
Nimeni nu pregătește bărbații pentru adevărul despre maturitate. Ce facturi? Ce dureri de spate? Tu îți dai seama că începi să apreciezi electrocasnicele performante mai mult decât mașinile sport?
Romantismul adevărat începe abia după ce trece euforia tinereții. Pentru că e ușor să fii seducător la douăzeci de ani, când ai timp, energie și metabolism funcțional.
Arta adevărată începe după niște ani de relație, când amândoi sunteți obosiți, copiii adorm greu, iar voi încercați să aveți o conversație matură fără să adormiți la minutul șapte.
Acolo apare diferența dintre băieți și bărbați. Bărbatul adevărat nu crede că iubirea se întreține singură. El înțelege că relația trebuie hrănită exact ca orice altceva important: cu atenție, umor și foaaarte multă răbdare.
Și da, uneori și cu performanță. Pentru că hai să fim sinceri: după o zi întreagă de muncă, trafic, copii, taskuri și viață administrativă, să mai găsești energie să fii și iubitor, atent și pasional nu mai e romantism.
E ceva demn de atletism olimpic, o super-putere pe care nu bănuiai că e-n tine.
Skeletorul nostru nu are craniul la vedere, are notificări
Când eram mici, răul era simplu. Arăta rău, râdea malefic și voia să cucerească universul. Acum răul vine sub alte forme: sub formă de stres continuu, oboseală, anxietate, senzația că niciodată nu termini tot ce ai de făcut etc.
Uneori am impresia că trăim într-o lume care ne vrea permanent ocupați, permanent grăbiți și permanent aproape de burnout, pentru că oamenii obosiți nu mai au timp să se bucure de viață, ci doar să supraviețuiască. Ca NPC-urile din jocurile video, acele Non-Playable Character, un fel de pielea… cum ar zice românul pus pe șotii.
Am scris ”șotii”, da? Ca dacă scriam fără diacritice ”sotii” se putea interpreta ca ”românul pus pe soții”. (wink)
Și poate tocmai de asta poveștile cu eroi încă funcționează atât de bine. Pentru că ne amintesc ceva ce uităm des: fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd.
Unii luptă cu frica.
Alții cu singurătatea.
Unii cu lipsurile.
Alții cu propriile gânduri.
Iar câteodată cea mai mare victorie nu e să cucerești lumea, ci să reușești să rămâi BUN într-o lume care încearcă să te facă rece. Rămâi bun, te rog, că rău e atât ușor să devii sau să faci.
By the Power of Grayskull… și al cafeluței de dimineață
Așa că dacă mă întrebi azi care este puterea mea secretă, cred că răspunsul e mult mai simplu decât mă așteptam când eram copil.
Super-puterea mea nu e să zbor. Super-puterea mea nu e să ridic mașini. Nu e să salvez galaxii. Nu pot.
Puterea mea este capacitatea de a merge mai departe fără să uit cine sunt.
Să iubesc fără lene. Să muncesc fără să devin robot. Să fiu tată fără să dispar ca om.
Să fiu bărbat fără să mă transform într-o caricatură agresivă, stupidă care-și arată mușchii-n oglinda de la sală.
Și poate cea mai importantă super-putere dintre toate… să pot intra zilnic în haosul ăsta numit viață adultă și să spun calm: „Lasă că rezolv.” Și chiar să rezolv. Atât.
Revin, pe 5 iunie 2026, „Masters of the Universe” ajunge în cinematografele din România și sunt convins că mulți oameni vor merge pentru nostalgie, pentru lupte spectaculoase și pentru universul fantastic pe care îl iubesc din copilărie.
Dar cred că, undeva, fiecare spectator va recunoaște ceva și din propria lui viață în povestea asta. Pentru că în fiecare dintre noi există un Prince Adam care încă încearcă să devină versiunea lui mai puternică.
Nu perfectă. Doar suficient de curajoasă încât să continue. Iar uneori, în lumea noastră aglomerată și obosită, asta este cea mai mare SUPER-PUTERE dintre toate.
Articol scris pentru proba extra-concurs InterComFilm lansată via SuperBlog
Foto credit: InterComFilm