Asa m-a apucat o pofta de…

Hap-hap-hap… lipai ca un disperat. Musc cu pofta si si alerg de nebun de colo-colo. Nu, nu sunt vreun caine, nu sunt turbat in sensul ala, dar m-am transformat intr-un animal. Un animal de companie, mai degraba, ca nu-s asa agresiv. As putea fi, totusi, ca sunt agresiv doar cu bulgarele de zapada mi l-am confectionat cu un minut inainte…
Acum musc cu pofta din el. Ah, mama ce pofta de zapada am avut! Pofta de miscare am avut toata vara, de m-am dat cu bicla luata de la Biciclop, dar acum odata cu venirea toamnei si implicit, a iernii, zapada se tot lasa asteptata. Urmaream ca un nebun aplicatiile de vreme de pe smartphone, sa vad unde si cand va ninge sa-mi iau placa de snowboard (luata tot de la Biciclop, neah!) si s-o tai pana acolo. Aveam o pofta nebuna de zapada! SI la propriu si la figurat. 🙂
Asa, ca iata-ma la munte la peste 2000 de metri altitudine, bucurandu-ma ca un copil, la cei aproape 40 de ani ai mei. Aproape ca am terminat si bulgarele de zapada, face parte dintr-o chestie a mea, un ritual, ca atunci cand ajung la munte la zapada dupa perioada verii, sa musc din zapada.
Arunc cotorul bulgarelui si ma fixez in placa. Imi dau drumul pe vale si de aici se rupe filmul. Adrenalina ma inunda, imagini spectaculoase imi joaca in fata ochilor si se desfasoara in senzatii maxime. BOOM! Aud un “Biletul dumneavoastra, va rog!”

What? Ma trezesc din visare se pare, si nu-i intamplare! Imi las placa sus pe munte, bulgarele de zapada inca nemancat, imaginile spectaculoase ce vor veni, imi dau doua palme peste ochi si ma scarpin in cap. Ma dezlipesc de geamul rece trenului ce ma duce la munte, la zapada mea, si ma scotocesc cu ochi aiuriti prin buzunare dupa bilet.
Controlorul asteapta cuminte, pasnic, parca prea pasnic. Eu continui sa ma scotocesc. Controlorul incepe sa intrebe si alti calatori de bilete, pana ce eu voi scoate victorios, beletu’.
Acum, ca ma intrebati, ce dracu fac de nu-l gasesc, as putea sa va raspund, ca-n Domnul Goe, ca mi-a zburat pe geam, mamito.
Dar nu merge, ca-i frig si nu sta nimeni cu geamul deschis. Ma uit cu ochi plangatori in ochii mari si cu spranceana ridicata ai controlorului. Da din cap ca a inteles ce se intampla.
Eu incerc sa-mi dau seama ce s-a intamplat. De ce nu am biletul? De ce? Ce-am facut cu el, ca doar l-am cump…
Acum iar “soc si groaza, breakin’ news, nu se poateee!” d-astea. Cum naiba sa-l am, daca in frenezia mea de a pleca la munte, cu placa pe umar, in fuga sa prind trenul… am uitat sa-mi iau bilet.
Ma ridic si incerc sa-i explic situatia controlorului. Da din cap ca intelege cum e. E vechi pe meseria asta si pe linia asta. A auzit povesti, mii despre orice, cu scuze de bilete NU 🙂
Stam 5 minute de vorba pe culoar, si explica cum de intelege ce s-a intamplat. Este si el un impatimit al sporturilor de iarna. DIscutam ca doi oameni prea civilizati si manati de acceasi pofta. Pofta de zapada si de miscare, la prima zapada buna.
Platesc suprataxa si imi strang mana cu controlorul. Probabil ne vom vedea undeva, candva acolo sus, pe o vale. Ma asez si caut pe geam cu privirea varful alb al muntilor. Nu ratacesc prea mult, pentru ca deja se vede bine. Bine de tot!
Gara din Poiana Tapului, imi da fluturasi in stomac. Sunt aproape de coborare, dar imi vine in minte si imagini din filmul “Asta-seara dansam in familie!” cu Dem Radulescu, cum incearca sa agate o tanara pe peronul garii in acel dialog savuros cu mici, mustar, varsta fiecaruia etc.
Ma scutur si ma pregatesc de coborare. Imi iau placa si rucsacul si ma lasez spre scara trenului.
Tsunami se revarsa din tren. Multimea de oameni frumosi si frumos colorati de hainele specifice iernii, cu atitudine si adrenalina ce sta sa pocneasca, se intreapta in pas voios spre partiile de ski.