Vrrum-Vrrum… tin o masinuta in mana si ma joc cu ea pe o masa, Ii simt metalul din care este confectionata si ma transpun intr-o fractiune de secunda, in timp, in copilarie. Imi placea la nebunie sa ma joc cu masinutele. Fie de plastic, fie de metal (care fie vorba intre noi, erau la mare cautare) mai mari sau mai mici. Ma intalneam cu ceilalti copii de pe strada si ne faceam propriile jocuri cu masini. Ne jucam in nisip, pe marginea drumului, ne faceam tot felul de drumuri si chiar parcari din pamant ud.
Era modul nostru de a avea niste jocuri zamislite de mintea noastra… de copii.
Acum, ca au trecut ceva ani… pasiunea acam ramas la fel, numai ca bucuria nu mai e la fel de mare. Desi acum nu ma mai joc cu fostii prieteni din copilarie, ma joc cu copii lor. Adica, da, acum suntem la varsta la care, devenim din nou copii, prin copiii nostri. Ceea ce e destul de cool asa, cand te gandesti, iar sotiile noastre isi cam fac de cap singure, stiind ca noi o “punem” de noi jocuri si joculete cu tot felul de masini. Fie radiocomandate, fie din cele “pe tabla” cu pioni, fie cu masini din acelea de “dai in spate si merg in fata” cu care ies cele mai faine chestii pe care le putem face in casa sau in par din te-miri-ce. Sa mai amintesc de cele cu masini virtuale? Joc 3D cu impuscaturi, suna bine? Si daca mai sunt si masini in el? Prinde la orice varsta si nu-ti drebuie decat un calculator. 🙂
In casa mai este cum mai este, ca avem toate celelalte jocuri de tip Lego sau cuburi de lemn si putem sa improvizam rapid. Afara in schimb, e senzatia aia pe care o aveam si cand eram mici, ca este cu nisip, frunze, bete de tot felul, alti copii care se baga si ei in joaca, facem schimb “de experienta” si de masini, exacavtoare, buldozere etc.
Mirosul copiariei se simte tare de tot atunci cand doar… te joci. Jocuri cu masini! 🙂