Nu știu alții cum sunt, dar eu de când mă știu m-am căutat printre Super-Eroi. Eram atât de mult atras de ei, încât ajungeam să mă identific cu ei. Dacă la începutul copilăriei mă credeam Rahan și mă dadeam prin sălcii în chip de liane, un pic mai târziu am încercat să fiu Hagi când mai fugăream o minge pe stradă. Anii au mai trecut și după ce am fost pe rând: Saber Rider, Bugs Bunny, Cavaler Jedi sau Iron Man, am ajuns la perioada adolescenței, aia cu liceul, când am descoperit fetele (Eroina, hop, eroina!) și odată cu ele pe cel mai al naibii AntiErou posibil. Tocmai acum? Tocmai la liceu?
Il știi pe Ștrumpful cel Ruşinos? Nu? Eu sunt ăla. Eram (nu ca n-aș mai fi, poate) genul ăla de Ștrumpf care într-un moment mai intim cu o fata, o dădea din albastru în roșu. Atât de Roșu încât luminam în întuneric ca o lampă. Puteai developa filme-pelicula la lumina mea, ce să mai…
Roșeața din obraji venea invariabil cu fâstâcirea. ca Piticul ăla din Albă ca Zăpada, Sfiosul. Se întâmpla mai ales când venea un moment mai intim cu o fată, normal. Sau, mai degrabă anormal, că de-abia dacă ajungeam să ne sărutăm, în fine…
Practic o ștrumfeam când îmi era lumea mai dragă. Nu zic, eram (și sunt încă) un Ștrumpf destul de arătos și aveam cârlig la fete. Însă ele nu știau cu cine aveau de-a face 🙂 Totul era relativ frumos, până la… Ruşinos. Nu știu ce ștrumpfi cretini se activau în capul meu, dar începusem să cred că vreun Gargamel îmi tot face farmece și-și trimite Azraelul să-mi pună ”bețe în roate” și-n toate.
De exemplu, știi momentele alea când mai treceai cu ea pe stradă, ținându-vă de mână, sau când va îmbratișati pe o bancă mai retrasă și de undeva, parcă ieșit din pământ se nimerea vreun “prieten” care să vă vadă și să strige după tine in gura mare: “Băăă… s-a jucat Ștrumpful cu Ratușca?!”, “Ai dus, bă, ratonul la veveriţă?” ori “O, ai dus pionierul la ecluză?!” (asta ultima se înţelege, era după Revoluţie). Dar, să mor dacă mai înţelegeam ce se voia de la mine. Ne iubeam, in felul nostru. 🙂
Teoretic știam că-mi spusese una-alta, tata, practic… Ștrumful cel Ruşinos se făcea că nu știe, se bloca și făcea ce știa mai bine: se rușina. Hmm… asta până am intâlnit-o pe EA. Nu, nu era Smurfette, pentru ca Smurfette era romantică, Ștrumpfețica pe care am întâlnit-o eu era dintr-o bucată. ”O bucățică bună”, cum ar fi zis băjeții.
Frumoasă, dar directă, fratele meu ștrumpf care citești acilea. Fără să vreau, și eu i-am dat “apă la moară” la o întâlnire, pentru că în ziua când am dus-o la cofetărie, am făcut gafa ștrumpf-secolului. Oricum, pe vremea aia nu existau cofetăriile de acum și prea multe sortimente de prăjituri nu aveau. Deci, dacă tot îmi zise Ștrumpfiță-mea să o surprind cu o prăjitură, zis și facut! Am luat un Ecler și o Savarină!
Mintea mi se blocase. Pauză! Tăiați! Un clişeu greu de suportat pentru obrazul Rușinosului când sesizează că tocmai el era cel care mușca pofticios din… ecler. Fața Ștrumpfiței? Priceless!
Am râs împreună de penibilul situației, dar din vorbă-n vorbă, văzînd ca nu o scoate la cap cu mine și prefiguradu-se nori grei la orizont cu Ștrumfpul cel Ruşinos, Ștrumpfița m-a luat tare (JAP-JAP!):
– Auzi, tu dresat maimuta vreodată?
– Huh? benoclai ochii, eu.
– Ai făcut cumva… frecție la pisică?
– Ce să… mă blocasem ca un telefon ieftin cu Android: ”Din păcate, Mandache s-a oprit. Restart please! ”:)
Muștele din cofetărie se opriseră din zbor căzînd zgomotos pe podea. Ștrumpful din mine, se uita cu ochi mari si gura plină de ecler la Ștrumpfiță. Frumoasă mă, da’ ce dracu, eram la ora de zoologie? Și, ce-ar trebui sa răspund? Eu eram mai mult cu Geografia…
– N-ai scăpat și tu, calul la apă? Apropo, să știi, ca eu am dat maimuța la englez! continuă ea, pe aceeaşi temă zoologică care căpătase conotaţii, oarecum, internaţionale.
Eclerul mi se topise în gură, făcându-mă să-mi dresez delfinul… ptiu! pardon! făcându-ma să mă înec, tușind zgomotos. Acum aveam motiv să mă inroșesc, mascându-mi roșeața evidentă din obraji, datorată dialogului, cu totul și cu totul, neconvenţional:
– Nu, eu mai mult cu bicicleta, nu cu animalele… îngaim și eu, încurcat.
– A, deci ai dat la… pedale! Ai bagat… bicicleta-n curte… ai umblat la saboți, buuun… iar privirea Ștrumpfiței mele se schimbase bine de tot. 😉
Sincer, eu chiar mă dădeam cu bicicleta, aveam un MTB (la fel am si acum) cu care mergeam și mă dădeam pe la munte, ori de cate ori aveam ocazia. Și, da, deși fusesem de multe ori la munte cu grup de prieteni, eu încă nu… dusesem bușteanul la castor, ca să mă exprim în continuare pe teme de National Geographic. 🙂
Ce a urmat, e lesne de ințeles si de anticipat. Ștrumpfița a facut din Ștrumful cel Rușinos un adevarat Ștrumpfeanu, un Ștrumpfescu, Ștrumpful Suprem, Ștrumpful cel mai Bărbat dintre Ștrumpfi.
Cam asta mi-a fost una dintre aventurile ștrumfești dintr-o adolescență un pic mai zbuciumată.
Mi-a făcut plăcere să amintesc de asta mai ales in preajma lansării la cinema: „Strumpfii: Satul Pierdut” in data de 31 martie 2017. O animație pentru copii, dar și un film pentru întreaga familie (văzut cu fii-mea și prima parte) ce ne va purta, iar, într-o aventură cu mult umor, alături de personajele albăstrui. EnJoy!
Articol ștrumpfit pentru Spring SuperBlog 2017
1 thought on “Amintiri de genul #thatmoment dintr-o Ștrumpfolescență furtunoasă”