Stau întins pe iarbă, soarele-mi mângâie cu căldură molcomă pleoapele închise, este o liniște acompaniată de zgomotul frunzelor ce se zbat sub adierea domoală a vântului. Dinspre sat mai răzbește câte un lătrat de câine, câte un topor care lovește o buturugă, un strigăt. Nu sunt departe, sunt într-o poieniță înconjurată de copaci înalți, colorați de un octombrie cald.
Este locul meu preferat, pe care-l știu de când eram de-o șchioapă și veneam în vacanță la bunici, undeva-n Moldova aia de poveste, prin Bacău, zona deluroasă, cu pajiști, cu păduri și oameni frumoși, cu legende.
În poienița asta mă regăsesc mereu, mă încarc cu energie, de fiecare dată când ajung. Este o relație specială ce nu poate fi redată-n cuvinte. O fi de la aer, o fi de la pământ, o fi de la natură, de la apa de izvor, rece, pe care o beau de la fântânița săpată în pământ și amenajată cu scoarță de copac? Nu-mi vine să cred că izvorul încă mai este îngrijit, după mai bine de 30 de ani de când îl știu.
Mi-aduc aminte când veneam cu bunica și beam apă cu ajutorul unei căni de tablă, roșie, legată cu un lanț, ca nu cumva s-o ia careva pe-acasă sau s-o fure vreo jivină sălbatică. Cunoșteam vreo trei astfel de izvoare amenajate cu grijă și străjuite de câte o cruce, simbol al unui lucru curat, pozitiv și bun.
De-aia oamenii sunt frumoși aici, în simplitatea lor, reușesc să transforme lucruri banale în povești de spus mai departe, in liniște sufletească, departe de forfota orașelor mari…
Brusc, mă trezesc din visare, oarecum speriat. Mă trezesc lins pe mână: ”Cine să mă lingă? Nevastă-mea nu e cu mine, pădurarul trece rar pe aici, vecina cea mai apropiată de poieniță, care nu are soț, nu cred că e acasă… Să fie vreo vacă?!” mă amuz eu într-o fracțiune de secundă, până să se obișnuiască ochii cu lumina ce mă-nconjura.
Deschid ochii mari, era un câine. Aww, și eu care credeam cu totul altceva. 🙂 E tare prietenos, nu-l cunosc, nu mă cunoaște, dar câinele simte omul, așa cum și eu îl simt pe el. Imi rotesc ochii-n jur, imi deslușesc bicicleta care m-aștepta cuminte – da, eram într-o tură cu bicla- și dau să văd al cui e câinele, era unul de rasă și nu avea cum să fie unul din zonă, oamenii nu au câini de rasă pe-acolo.
Și nici nu trece un minut de când tot smotoceam la câine, sau, mai degrabă, câinele la mine pentru că era un Golden Retriever de toată frumusețea, că văd cum coboară dinspre liziera pădurii, pe o potecuță strâmtă, o fată, tot cu bicicleta. Iși strigă câinele, iar el mă lasă așa lins, ducându-se spre ea.
Mă ridic în picioare să-mi semnalez mai bine prezența, tocmai când ea se oprește lângă bicicleta mea și dă admirativ din cap. Nu o cunosc, nu mă cunoaște, deși aveam strania senzație că o cunosc de undeva.
Schimbăm câteva vorbe despre împrejurimi, natură și alte complezențe, la un moment dat ea scoate din rucsacul ei o sticlă de apă de 0.5 litri, era apă La Fântâna. Imi întinde politicos și mie o astfel de sticlă. O privesc curios, nu știam ca La Fântâna are apă îmbuteliată. O refuz, zicând că am apă de la fântânița aflată la nici zece metri de noi. Ea zice că de fiecare dată când iese cu bicicleta la ture scurte sau lungi, își ia apă cu ea. In special apă La Fântâna, pentru că sunt sticle mici, iar apa are un gst plăcut, neutru, care o face să aibă și mai multă energie pentru pedalat.

Ce coincidență! Și eu tot apă beau în turele pe care le fac. De obicei turele mele au vreo 70 de kilometri, în medie, așa că apa este pentru mine cel mai bun energizant. Întotdeauna sunt precaut și-mi iau cel puțin un litru și jumătate la mine, în caz că trec prin zone fără magazine sau surse de apă potabilă.
Nu mai fusese de mult timp pe-acolo, prin poieniță, nici ea. Rămăsese surprinsă și ea că mai există fântânița aia. Uitându-mă atent la ea, puteai să juri că-i Scufița Roșie ajunsă la maturitate, 🙂 pentru că avea o eșarfă roșie pe cap și avea și un echipament cu inserții din aceeași culoare.
Eu, în schimb, eram Lupul pentru că atât bicla mea care era neagră cu niște dungi albastre, cât și echipamentul meu de biclă. ”Să mă înfrupt din Scufiță, au ba?!” era o întrebare ce parcă-mi stătea pe buze. 🙂
Ne-am amuzat amândoi, destul de copios, când i-am creionat imaginea asta a noastră în personaje de Poveste. Ne-am așezat pe iarbă și am început să povestim și mai multe, aruncând câte o privire spre câinele care se juca cu un băț în apropierea noastră.
la un moment dat, îmi dau seama că de fapt o cunosc pe fată, o chema Simona și era din Târgu Ocna, acum era în vizită la bunica. O, da, știam o Simona în zonă, pe când aveam vreo 7 ani. Știam și o Denisa, dar Simona, stătea la vreo două case de mine și în vacanță fiind, jucându-ne, mi-am dat seama, în copilăria mea, că… m-am îndrăgostit de ea.
What?! Am început să-i povestesc și ei și ușor-ușor își adusese și ea aminte de mine. Trecuseră totuși vreo 30 de ani de atunci. Ne-am privit un timp în ochi și ne-am dat seama cât de mult ne-am schimbat și ce poveste frumoasă trăiam chiar atunci.
Vizibil fâstâcit și încercând să mai ies din transă, o întreb care-i treaba cu sticlele PET de 0.5 litri La Fântâna, că eu nu știam de ele. Schimbând astfel subiectul, Simona mi-a povestit că au astfel de sticle acasă, dar că a aflat de ele când au adus la birou la job, pentru că sunt ideale pentru clienți, pentru angajați, pentru că au un ambalaj drăguț și este chiar apă de izvor, de undeva din Serbia, dintr-o zonă muntoasă, departe de orașe.
Cam ca apa vie din poienița copilăriei noastre. Ne-am luat biclele, câinele, apa și am plecat împreună pe cărarea ce șerpuia printre copacii care ne știau de mici, ca mai apoi fiecare să meargă pe poteca lui spre casă. Copacii erau din nou părtași la povestea noastră, poveste ce o vor șuira mai departe, și altora, poate peste mulți ani când copiii noștri se vor juca împreună în poienița cu apă de legendă ca apa La Fântâna.

Articol scris cu sete de apă pentru SuperBlog 2017 și La Fântâna
1 thought on “Poienița cu Povești de Dragoste și Apă de Legendă”