Despre Amintirile care miros a Lemn și a Dimineți de Sâmbătă

”Pe lemnul ăsta s-au scris primele amintiri. Unele cu pași mici, altele cu genunchi juliți.”

Nu vreau să spun că povestea începe cu primii pași pe care i-am făcut pe parchetul de acasă al bunicilor. Nu, pentru că nu eram conștient de acel parchet, că există o podea pe care este un parchet masiv din lemn. Eram mult prea mic. Insă mai târziu, o să înțelegi și tu, cel care citești aici, ce legătură se crease pentru că el că și că părea că are o viață, prin suma experiențelor trăite.

Salt peste timp, nu mult, câțiva ani… eu la vreo cinci anișori așa, de pe vremea când dacă mâncai niște vișine dintr-o vișinată adevărată era ceva aproape normal pentru adulț. Așa era in urmă cu 40 de ani, probabil că încă mai este de actualitate și azi, pe undeva. 
Acum, când zic vișine, nu zic multe, așa, o mânuță… câte vișinuțe alcoolizate să încapă în mânuța unui băiețel micuț și bleg?

Câte? Îți zic eu câte: TOATE! Indeajuns să ajung să cunosc mai bine parchetul bunicilor. Atunci am făcut cunoștință cu el prima dată. Atunci l-am adulmecat, l-am simțit, l-am pipăit. Atunci mi-am dat seama de unde era mirosul dulceag de lemn din toată casa și câtă grijă avea bunica de el, cum îl curăța și il lustruia. 

”Intre mine și parchet chiar era o relație serioasă, mă vedeam zilnic cu el, de mai multe ori, față în față.”

De unde era să știu eu că cele câteva vișine mă vor face să înțeleg că parchetul… alunecă? Nu, că nu era de la amețeala din capul meu, nu era de la camera care se învârea ca un carusel în jurul meu. NU! Era de parchetul care părea că este un patinoar iar eu eram cel mai desăvârșit patinator, dar până și patinatorii desăvârșiți mai cad câteodată, nu? Pai, altfel cum îți dai seama că trebuie să mai arăți și respect față de tot ce te înconjoară?

Desigur, eu nu gândeam așa în acele momente, fiind prea ocupat cu numaratul micilor cucuie apărute din cauză că cineva montase parchetul prea aproape de capul meu, se pare… vorba bunicii: 

”- E, a căzut! A plâns un pic, apoi a râs din nou. Parchetul tot acolo a rămas, ca un martor tăcut al copilăriei lui. Pe lemnul ăsta a călcat și tac-tu când era mic, te-nvață să mergi, să cazi și să te ridici. E parchet cu suflet, dragă! Dacă era un covor ar fi fost mai moale, dar nu ar fi fost la fel de frumos, nu ar fi avut o poveste de ținut minte.”

”Probabil că dacă știam de Lego, ar fi părut mai mult o joacă și nu aș fi întrebat de ce oamenii mari se joacă de-a stricatul. Oricum, buldozerele păreau mișto de tot, dincolo de toate.”

Acum mă întrebi de ce țin o bucată de parchet la ai mei acasă? In fosta mea cameră? Ca să-nțelegi că undeva prin 1986, a fost demolată casa bunicilor, că, deh… planurile alea urâte cu blocuri multe in București și fără cartiere de case, știi povestea.

Am văzut cu ochii mei de copil, care nu înțelege mare lucru și ia lucrurile așa cum sunt, cum dispare Strada Afetului din zona 13 septembrie, sector 5. Bucată cu bucată. Am văzut și casa bunicilor cum este distrusă, cum se dezintegrează. Cum vin oameni sa ia ce se poate din ea (tablă, cărămidă, sobe teracotă), doar ce era să mai facă bunicii cu ele la confortul de 5 stele de la bloc nou, comunist de numai 2 camere? Viață, tată!

Atunci, în învălmășeala de oameni, buldozere și praf, am observat mai mult lucruri cunoscute, printre care și o bucată de lemn pe care o știam bine de tot. Da, erau bucăți din parchetul din camera bunicilor. Intr-un impuls se moment am luat și eu ceva. Acel ceva.
Incă-l mai am, îl pastrez așa cum am zis, ca un talisman al unor timpuri ce par din ce în ce mai îndepărtate.

In anii ce au trecut, de fiecare dată când intram într-o casă mai veche, într-un restaurant cu accente vintage, parchetul mi-a atras atenția de fiecare dată… mai știi scârțâitul acela specific?
Dar, pana sa trec și la lucruri mai serioase și interesante:

Știi ce poți spune despre parchet, dar și despre iubita ta?
– Ea este motivul pentru care rămâi acasă în fiecare seară, iar parchetul motivul pentru care nu pleci.
– Parchet de lux și iubită umpique sofisticată: el te susține, ea te inspiră.
– Am ales pe natural, așa… Știm că tot ce e artificial, fake, n-are viață lungă, nici în casă, nici în iubire.
– Iubire e și când ea lasă urme de toc de pantof pe parchet, nu? Dar nu are nimic, parchetul de lemn emană căldură, iar ea îl completează cu lumina ei.

---

Acum, după niște mulți ani când mă pregătesc de construcția unui tiny house, pentru mine și iubita mea, planurile implică și achiziționarea parchetului. Un parchet din lemn care să aibă ceva din povestea mea de când eram mic. Nu mă pricep, nu vreau să mă pricep, vreau să simt. Atât. Nu cer mult, nu?

Nu vreau termeni, informații noi despre materiale, despre montaj, despre încălzire prin pardoseală și parchetul aferent, vreau să merg într-un loc în care să mă las purtat de simțuri.

Spre norocul meu de blogger, am aflat de curând de Alma Parchet că și-a deschis un nou showroom (vezi fotografia principala a articolului). Cel mai probabil voi merge acolo și voi vrea să ating, să miros, să simt. Nu mă interesează detalii tehnice, că e lemn, parchet premium, că e parchet stratificat sau parchet dublu stratificat etc. sau prețuri. O să mă intereseze să se potrivească cu ce voi avea în căsuță, cum o să-l aleg pe cel potrivit în funcție de construcție, de alte elemente înconjurătoare.

Nu vreau să aleg prin nu-știu-ce chat-boți și alte AI-uri, pentru că nu este cazul când vine vorba de alegerea mea. Ok, înțeleg să văd niște imagini despre culori complementare and stuff, dar pentru mine parchetul trebuie atins. Punct.

Ceea ce îți pot recomanda și ție. Gândește-te cum îl vei simți când vei merge desculț, cum va mirosi, cum vei avea grijă de el și el de tine, cum se va reflecta sau nu lumina naturală în el, cum se va vedea iluminatul interior, ce tip de lumină (câte grade de temperatură Kelvin) etc.

Sunt ceva variabile pe care trebuie să le iei in considerare indiferent că dorești să schimbi parchetul din apartement, dintr-o cameră, dintr-o casă fie construită, fie în construcție, dar părerea mea că un parchet nu poate fi ales doar de pe net, cum s-ar zice.

Articol scris pentru Alma Parchet si SuperBlog 2025
Foto credit: Alma Parchet