Puțin context.
Fiica mea, Ale, are 19 ani. E din generația care învață dansuri de pe TikTok, dar ea are ștate vechi într-ale dansului, mai ales că a făcut dansuri de mică. Street-dance de regulă, pentru mișcare și tot ce derivă din activitatea asta mișto la care eu visam când eram prin liceu, dar prin anii 90 nu prea aveai de unde alege.
Ea știe inclusiv replici din K-drama, și cred sincer că poate concepe un playlist BTS potrivit pentru orice stare sufletească la câte albume am cumpărat împreună. Și nu cred că vrei să știi cum arată un astfel de album: cu CD, carte, eventual dvd, postere… și ce a niște prețuri, nene, marketing top level!
Mai demult o priveam cu amuzament, de ceva anișori cu uimire, și uneori cu o doză de nostalgie. Am mers cu ea inclusiv pe la concursuri de street-dance, să mai fure idei, ea cu gașca ei de fete, eu mai din umbră, așa că-mi plăcea vibe-ul.
Na, când eram eu de vârsta ei, dansam pe Snap!, Vanilla Ice, Mc Hammer și Dr. Alban, până am dat de The Prodigy și totul s-a schimbat fundamental. Na, sunt fan serios al trupei britanice, dar și al formației Șuie Paparude și RIse Of Artificial (ROA) de la noi. Mergem la concerte. Acolo în față!
Pe vremea mea eu beam câte o bere dubioasă cu prietenii la colțul blocului. Acum, ea dansează pe BlackPink și alte k-pop d-astea, mai bea câte un Soju cu aroma de piersică sau portocale. Are 19 ani, normal că mai merge și un soju, are ceva alcool, mai mult decât un vinuț. Mda, lumea s-a schimbat. Frumos, colorat și neașteptat.
Povestiri am multe cu fii-mea, dar într-una mai recentă, o seară oarecare de sâmbătă, Alexia avea să mă facă să înțeleg cultura coreeană mai bine decât o mie de documentare. Sau cam așa ceva. Nu că aș fi eu vreun super-mega-interesat de cultura lor, dar vreau sa înțeleg, să experimentez.
Totul a început cu o simplă poveste spusă la cină, între două linguri de ciorbă neaoșă și un oftat adolescentin, ca vestitele filme românești. Liniștea dinaintea furtunii.
“Tati, azi am fost cu fetele la Korean Seoul. A fost genial. Cred că pot spune că am trăit într-un episod de K-drama!”
Așa mi-a spus, dintr-o dată, cu ochii strălucind și arătându-mi telefonul plin de poze. Eu, curios cum sunt, am început s-o descos, făcând mișto că bine că nu a fost ca în Squid Games, alea-alea… Și din vorbă-n vorbă, mi-a povestit o seară care, sincer, a sunat ca o mică vacanță în Seoul, Korea de sud.
Pe ele, gașca ei, le știu demult. Zece fete, fiecare cu alt ritm, dar unite de o pasiune comună: dansul. De la mezina grupului, Daria, 16 ani, cu zâmbet de idol K-pop și o energie care ar pune în mișcare un festival întreg, până la cea mai mare, Ioana, 32 de ani, graficiană care își împarte timpul între job, hobby și grupul ăsta de fete care o țin într-o energie d-asta bună.
Împreună formează o gașcă ușor atipică, dar frumoasă. Se întâlnesc la cursurile de dans K-pop de la o sală modernă din centrul Bucureștiului, unde învăță coregrafii elaborate și râd până seara târziu, mai ales în week-end sau pe perioada vacanțelor.
„Suntem un grup destul de experimentat, unele putem fi instructoare destul de ușor”, mi-a zis Ale odată. „Ok, fiecare are stilul ei, dar împreună chiar facem show mișto.”
Cum ziceam, într-o sâmbătă, după repetiții, au decis să trăiască „o seară 100% coreeană”, fără să părăsească orașul. Și cum altfel, dacă nu la Restaurant Korean Seoul din București, primul restaurant coreean din România, deschis de peste 14 ani, și… (tobe) cel mai mare din Europa?
„Tati, când am intrat, am simțit că am pășit într-o altă lume. Nu mă așteptam să fie așa.”
Așa a început descrierea ei, cu o sinceritate care m-a făcut să să-mi imaginez cu ochii minții, despre cum ar fi. Am scos telefonul și am scrolat dupa imagini și clipuri pe instagram.
Hmm.. lumina caldă, mesele mari din lemn închise la culoare, pereții cu decorațiuni tradiționale și mâncăruri care mă făceau să simt virtual acel miros intens, dar plăcut, de usturoi, sos de soia, ulei de susan și carne la grătar.
Știi sunetul ăla de sfârâit al cărnii care se coace direct pe grill, fumul și aburul se ridică ușor, râsete și voci amestecate, dar nu zgomotos, nu. Este o altfel de atmosferă.
„Ne-au pregătit două mese, na, pentru zece persoane. Fiecare loc avea bețișoare, farfurii mici, boluri de orez și o grămadă de platouri cu chestii colorate. Așa am aflat ce e banchan.”
Pentru cei care nu știu (nici eu nu știam până atunci), banchan sunt mici garnituri aromate care se servesc la începutul mesei, în cultura coreeană. Nu sunt doar gustări, sunt mai degrabă o declarație de ospitalitate. Varietatea e parte din experiență: kimchi, murături fermentate, salată de spanac cu susan, cartofi dulci glazurați, ridiche picantă etc.
„Tati, aveam vreo zece boluri în față! Erau așa frumos aranjate, de parcă mâncarea era artă, nici nu îmi venea să mănânc din ele, dar cu hămesitele mele ce să fac? De abia am apucat să trag câteva fotografii cu mâncarea.”
Momentul cu adevărat magic al serii, mi-a spus Ale, a fost când au comandat Samgyeopsal. Da, exact așa. Nici nu știu cum se scrie, dar noroc că sunt bun pe căutat pe Google. Acestea sunt felii mai groase de burtă de porc, un preparat coreean extrem de popular, puse direct pe grătarul încastrat în mijlocul mesei. Numele se traduce ca fiind ”carne cu trei straturi”, nu e vreun monstru din ăla ca un Kaiju sau Godzilla (la japonezi, desigur).
„Era fascinant! Găteam chiar noi, la masă. Fiecare întorcea bucățile de carne, și toată lumea râdea că fumul ne făcea să arătăm ca într-un videoclip dramatic, era o atmosferă foarte interesantă și frumoasă.”
Așa este cultura Korean BBQ, o experiență socială, nu doar culinară. În Korea, grătarul se face împreună, iar mesele devin pretexte pentru povești.
Fiecare bucată de carne e gătită, apoi învelită într-o frunză de salată cu orez, usturoi, pastă ssamjang și, dacă ești curajos, un strop de kimchi picant.
La noi, băieții fac grătarul, iar fetele se perindă și ele pe-acolo, se cam fac bisericuțe, știi tu.
„Ne-am contrat unpique, cum ar zice francezul, care face combinația perfectă. Ioana a zis că trebuie musai și orez, Daria a zis că e prea mult. Eu am pus de toate. Era o explozie de gusturi! ”
După ce au terminat grătarul, au trecut la alt preparat emblematic: Bulgogi — carne de vită marinată într-un amestec de sos de soia, zahăr brun, usturoi, ceapă și pere coreene.
Gătită ușor, devine fragedă, ușor dulce, aromată. Noroc că mâncasem ciorba aia, că deja mă vedeam plecat spre restaurant. Pe jos!
„Cred că e preferatul meu, continuă Ale, are gust de atmosferă cozy. De ceva ce ai mânca într-o zi ploioasă, privind un serial.”
Mi-a arătat și foto, farfurii aburinde, lumină difuză, atmosferă calmă, fetele zâmbind, aburii plutind peste masă, exact ca o scenă de film.
„La final, am vrut ceva care să ne surprindă, așa că am comandat Kimchi Jjigae. Așa ne-a recomandat cineva de la o masă alăturată.”
Aceasta e o tocană tradițională coreeană, făcută cu kimchi fermentat, tofu, carne de porc și pastă gochujang (ardei iute roșu fermentat cu un gust sublim).
„Tata, jur că simțeai cum îți curăță sufletul! Era picantă, dar bună, genul ăla de mâncare care te face să zâmbești și să transpiri puțin. Puțin mai mult. Ioana zicea că e perfectă de mâncat când ești supărată pe iubi. Uiți de el”
Am râs. O știu pe Ioana, e genul de fată care face glume chiar și cu o lingură de supă fierbinte în mână știind că poate declanșa un mic dezastru.
Dar, cultural vorbind, cică acest Kimchi Jjigae e mai mult decât un fel de mâncare. E un simbol al familiei. În Korea, se face din kimchi și se lasă cumva la fermentat și se mănâncă peste un timp, zile sau chiar săptămâni, pentru că va avea un gust mai profund. E dovada că și lucrurile care se transformă în timp sunt genial de delicioase.
Pe lângă toate preparatele picante și grătarele aburinde, chică au vrut și ceva mai ușor. Le cred, după toată aventura…
„Am comandat Japchae. E cu tăiței din cartof dulce, legume și sos de soia. Are o textură ciudată, elastică, dar super bună.”
Japchae e un fel care vorbește despre echilibru: dulce, sărat, moale, crocant. În cultura coreeană, armonia gusturilor e la fel de importantă ca armonia în relații. Uuu…
Dar desert? Fetele, nimic desert?
„Și la desert… ți-ar fi plăcut! Hotteok, niște clătite calde, umplute cu zahăr brun, miere și nuci. Le-am mâncat fierbinți, direct din tigaie. Cred că am făcut liniște 10 minute, toată masa. Clătitele astea sunt un fel de street-food in Korea.”
Și aici vine partea mea preferată din povesta ei.
„Știi că-mi place Soju, nu?” mi-a spus Ale, chicotind.
„Da, dar știu și că nu trebuie să bei prea mult! Noroc că nu ai carnet auto.” am completat eu, tată grijuliu.
„Păi n-am băut mult! Am luat Soju cu aromă. E dulce, ușor, nici nu-ți dai seama când se termină. Dar am respectat tradiția: n-am turnat singură, am primit paharul cu ambele mâini, ca în Koreea.”
What? Ce a fost asta?
În cultura coreeană, Soju nu e doar o băutură, e parte din ritualul social. Se bea împreună, în semn de respect și prietenie. Când cineva îți toarnă, e politicos să ții paharul cu ambele mâini.
„Ne-am distrat și am zis chiar și norocul coreean: Geonbae! Adică ‘건배!’, fiecare cum a putut.”
Ceea ce m-a atins cel mai tare în povestea ei n-a fost doar mâncarea. Ci faptul că în seara aia, zece fete de vârste și vieți oarecum diferite au devenit, pentru câteva ore, un fel de familie.
Asta e, de fapt, esența culturii coreene: MASA se împarte. BUCURIA se împarte. GRĂTARUL nu se face niciodată singur.
Cât de frumos?
„Tati, a fost o seară în care am simțit că aparțin unui loc, chiar dacă nu e al meu. Ne-a unit totul: dansul, mâncarea, râsetele, Soju-ul. E ca și cum am fost acolo, în Seoul, în Asia.”
Și cred că are dreptate. Poate nu trebuie să zbori mii de kilometri ca să trăiești o cultură. Uneori, e suficient un loc care respiră autenticitate, unde orice fel de mâncare coreeană autentică are gust de poveste, iar oamenii te primesc ca într-o familie frumoasă.
Un restaurant coreean București ca-n Seoul NU e doar un loc unde mănânci. Este o călătorie. Una plină de emoție, altfel decât în restaurantele normale.
De la decorul tradițional, mesele mari pentru shared dining, până la zâmbetul personalului care explică fiecare preparat, totul e făcut ca să simți că ești acolo, în capitala Koreei. Kimchi-ul e fermentat natural, în restaurant. Carnea pentru grătar e tăiată și marinată zilnic. Banchan-ul se schimbă mereu, ca o surpriză gastronomică.
Și poate cel mai frumos lucru: nimeni nu pleacă singur de acolo. Chiar și cei care vin singuri, probabil că își găsesc pe cineva acolo. Aviz amatorilor. Pentru că, la Seoul, fie că e în Korea, fie că e în București, masa e mai mult decât hrană propriu-zisă. E un limbaj al prieteniei.
Când a terminat de povestit, Ale a oftat și a spus:
„Data viitoare mergem împreună, da? Dar tu plătești!”
Am râs. Bineînțeles că eu plătesc.
Și mi-am dat seama că unele povești, chiar și spuse la o cină obișnuită, pot fi călătorii. Că uneori nu trebuie să fii fan K-pop ca să înțelegi magia din spatele culturii coreene. Trebuie doar să asculți, să guști și să te lași purtat.
Așa că, dacă vreodată vrei să descoperi Seoul-ul adevărat fără să părăsești Bucureștiul, mergi acolo unde aromele specifice, muzica și zâmbetele se întâlnesc:
Restaurant Korean Seoul — locul unde cultura, prietenia și gustul devin o poveste.
Articol scris pentru restaurantul Korean Seoul si SuperBlog 2025
Foto credit: Korean Seoul
1 thought on “O seară-n Seoul, dar fără bilet de avion – Povestea unei ”găști coreene” din București (P)”