Mama s-a întors acasă după cincisprezece ani de Italia,
A fost plecata, cu unele intemitențe, poate chiar mai mult de 15 ani, dar cine ma stă să calculeze acum?
Mai mult mama a a fost plecată, pentru că a mai fost plecat și tata, dar el s-a mai întors pe-aici pentru a pregăti căsuța de la țară în care urma să locuiască permanent.
Mda, cincisprezece Crăciunuri petrecute printre portocali și măslini, cu luminițe agățate în pmandarini și colinde italiene ascultate pe radio. Toto Cutugno top level, ce să mai…
Mama a venit înainte de sărbători, într-o seară de decembrie, când vântul ștergea zăpada de pe uliță de urmele lăsate de rarele mașini care treceau, iar căsuța lor din mijlocul satului mirosea deja a lemn ars în sobă și vin fiert, eram cu toții acolo, copii și nepoți, o așteptam să vină cu un microbuz.
La un moment dat o zărim, microbuzul se oprise sa las ecâteva bagaje și pe ea.
A deschis poarta cu o naturalețe ca și cum n-ar fi plecat vreodată. Doar că avea parcă alt mers, mai ușor, mai sigur, și un fel de lumină în privire. Poate de la soarele Italiei? Sau poate de la gândul că, în sfârșit, venea acasă de tot? Noi eram ascunși, doream să-i facem o surpriză.
– Mamma mia, ce frig, doamne sfinte! Aici e iarnă adevărată, nu ca la noi acolo!, a zis suflând aburi pe gură, ca pentru ea, parcă.
Tocmai în acel moment am ieșit care de pe unde eram băgați și am strigat tare, în timp ce tata se sincroniza cu noi și aprindea luminițele de Crăciun de pe casă și din curte:
– SURPRIZĂĂĂ!
Moment de surprindere, multe zâmbete, îmbrățișări, lacrimi de bucurie…
Aur lichid, adus în șosete – o românească neaoșă
În casă, când a deschis bagajul, am izbucnit toți în râs: haine, poze, o icoană mică și… vreo șase sticle de ulei de măsline Monini, învelite în niște ziare italiene și băgate în niște șosete mai groase.
– Să nu se spargă, mamă, că-i aurul meu lichid!, a zis. Monini Classico, GranFruttato, și unul aromatizat cu lămâie – pentru dolcețuri. Că voi nu știți, dar cu uleiul ăsta se face magie, nu doar salată! adăugă mama, într-o românească cu iz mediteraneean, ca Răducioiu-n anii 90.
Apoi s-a uitat lung la sobă, la perdelele brodate de bunica, la tata și a lăcrimat puțin.
– Mi-a fost dor de mirosul ăsta de lemn ud care arde, de liniștea asta. În Italia nu miroase a iarnă. Miroase a portocale și detergent de la rufele puse la uscat afară.
Atunci am știut: mama se întorsese nu doar în sat, ci la ea însăși, pentru că mereu i-a plăcut să revină prin locurile în care a copilărit, pe plaiuri moldovenești, cu tradiții, obiceiuri.
Revenirea în bucătăria Moldovei (cu accent italian se poate?)
A doua zi, la șase dimineața, o aud prin bucătărie. Răscolea prin dulapuri. Toate dulapurile. Toată casa s-a trezit, ce, mai puteai dormi?
– Unde-i făcălețul? Unde-i sita de făină? Ați aruncat tot, ma che disastro! Cum să fac eu cozonac fără ustensilele mele?
– Mamă, avem robot de bucătărie acum, îi zic.
– Robot? A, voi nu știți, robotul sunt io! Lasă că roboto am avut și în Italia și nu era bun de nimic. Pănă nu pui tu mâna…
Și-a pus șorțul, a scos o sticlă de ulei de măsline extra-virgin Monini și a turnat un strop peste aluat.
– Un pic de ulei bun face cozonacul mai pufos. Nu mă contraziceți, că am învățat de la signora Teresa din Forlì – femeie care făcea minuni din făină și măsline.
Cânta colinde ciudate, un amestec de română și italiană:
– O, Betlemme di Moldovaaa, notte di pace, noapte cu sarmaaale și viiin!
Și râdeam cu lacrimi. O știam așa mai nebună, dar acum era și mai și. Bucătărie sănatoasă, next level.
Sarmale Made in Italy sau cam așa ceva
A treia zi, mama a decis că sarmalele noastre tradiționale au nevoie de… un upgrade cum ar zice francezul.
– Facem sarmale, ma certo, dar în foi de viță și cu un pic de ulei de măsline Monini GranFruttato. Dă gust, dă luciu, dă viață!
– Mamă, la noi se pun cu untură, carne la garniță… nu? Ai uitat?
– Aia era când nu știam mai bine. Uleiul ăsta e sănătate curată. În Italia îl pun și pe suflet, dacă ar putea!
A tocat carnea, a pus orezul, a stors lămâie peste frunzele de viță și a adăugat „un giro” de ulei Monini. M-a înnebunit cu uleiul ăla! În sensul bun, desigur.
Când le-a scos din cuptor, toată casa mirosea altfel: un amestec de iarnă moldovenească și vară italiană, cu iz de varză, busuioc și olecuță de soare.
Tata a gustat primul. A tăcut. A mai luat o furculiță…
– Femeie, n-ai cum… sunt cele mai bune sarmale din viața mea!
– Eh, vezi? Asta e magia Mediteranei, amore!
Amore? Mama i-a spus lui tata, amore? Ea, lui? Niciodată nu i-am auzit așa pe iubăreală. O fi de la uleiul de măsline? Să-mi dau și eu pe ici, pe colo, să mă miroasă mândra mea.
Cozonacul reinventat, acum patentat®
În Ajun, mama a scos „arma secretă”: uleiul Monini Aromatizzato al Limone.
– În Italia fac panettone cu ulei, nu cu unt. Vreau să încerc și eu cozonac cu aromă de lămâie. Să avem un Crăciun moldo-italiano! Certo.
A bătut ouăle, a ras coaja de lămâie, a turnat laptele cald și a frământat cu gesturi pe care doar cineva care a gătit cu dor le are, povestind printre mișcări:
– La început, acolo, nu știam nici să cer ulei. Mă duceam în magazin și ziceam: „mi dai un ulei d’olive pentru prăjeală?”. Femeia râdea de mine: „Signora, Monini non si frigge, si ama!”. Adică uleiul ăsta nu se prăjește, se iubește.
Cozonacul a ieșit moale, ușor lucios, cu o aromă subtilă de citrice. Tata l-a tăiat fierbinte, iar mama s-a făcut că se supără:
– Of, voi nu știți nimic de la signora Teresa! Trebuia să așteptăm almeno mezz’ora!
Bucătăria – locul unde se topesc dorurile ca unul în tigaie
Seara de Ajun a fost ca-n basme:
Zăpadă de-ajuns afară, lemne trosnind în sobe, masa un amestec de lumi, un fusion cum ar zice mastechefii – sarmale cu ulei de măsline extra-virgin, cozonac parfumat cu lămâie, salată de boeuf cu maioneză ușoară din Monini Classico, și un bol de măsline negre „pentru stil italian, așea”.
Copiii se învârteau în jurul mesei, gustau din toate și întrebau, făcându-ne pe noi adulții să zâmbim:
– Bunico, de ce miroase Crăciunul nostru a pizza?
– Pentru că e un Crăciun internațional, amore mio! zise mama, ciufulindu-le părul.
Și avea dreptate: în farfurie era un fel de tratat de pace, cumva între tradiție și rafinament, între Moldova și Toscana.
Gustul de acasă, dar cu un strop de Italia
Când s-a făcut liniște, am întrebat-o:
– Mamă, nu ți-e deja dor de Italia? Când vrei să mai mergi?
A zâmbit, cu un soi de blândețe care te înmoaie și pe tine:
– Dor? Gata cu Italia. Am adus cu mine ce era mai frumos: soarele, gustul uleiului, și liniștea aia când torni Monini peste o salată și simți că viața e simplă și bună. Restul e aici, cu voi, cu noi…
A rupt o bucată de foccacia făcută-n casă, a turnat un strop de ulei peste ea, a presărat sare grunjoasă și a gustat.
– Vino, gustă și tu. Asta e Italia mea. bucățica mea simplă, adevărată. Și uite cum se pupă perfect cu brânza noastră de capră. Pace între popoare, măi mamă, mă!
Și chiar era pace, în cel mai firesc mod.
Masa cea mare și cei 14 pitici. Și mari și mici
În ziua de Crăciun, casa s-a umplut de oameni. Frați, veri, nepoți, vecini, ca la noi la nimeni. Sau mai bine zis, cam așa e și pe la italieni, latini, de-aia suntem atât de compatibili cu ei și ei cu noi.
Mama a pus pe masă arsenalul: sarmalele ”italienești”, cozonacul cu lămâie, peștele la cuptor cu Monini GranFruttato și busuioc, și o salată cu ulei Aromatizzato all’Aglio.
Tata a ridicat paharul:
– La mulți ani, femeie! Ne-ai adus Mediterana în Moldova! Așa ceva…
– Eh, să trăiți și voi! Dar să știți că fără Monini, n-aș fi reușit. E ca mine: simplu, autentic și cu gust de soare!
Toți au râs. Râsul acela cald, care se aude doar la mesele românești, în care toată lumea se simte bine.
După festin
Când toți au plecat, mama a strâns masa în tăcere. Pe fața de masă rămăsese o singură sticlă de Monini, pe jumătate goală. Deși pare un pic cinematografic, am văzut cum a mângâiat-o cu vârful degetelor, ca pe un obiect drag.
– Să știi, mamă, mi-a spus, că fiecare picătură are o poveste. Asta e a mea. M-a ținut aproape de voi când eram departe, și acum leagă tot ce iubesc: tradiția noastră și ce-am învățat acolo.
A tăcut o clipă, apoi a zâmbit:
– Și dacă nu mă crezi, gustă sarmalele. Alea cu ulei de măsline. Sunt artă culinară în stare pură!
Am râs amândoi. Afară ningea ușor. În casă mirosea a busuioc, a lemn ars și a… fericire.
De Crăciun, bucătăria devine locul în care se întâlnesc tradițiile, aromele și emoțiile.
Cu Monini, fiecare rețetă devine o poveste – cu gust de acasă și parfum de Mediterană.
Articol scris cu drag pentru Monini și SuperBlog 2025
credit foto: Monini
Cea mai frumoasa poveste…adevărată plina de adevăr cu iz mediteranean și nu numai …uleiul Monini cel mai adevărat și original …e top in Italia și nu numai….