Cum am învățat că iubirea nu are calendar. La 40+ ani
Sunt genul ăla de om care face cadouri fără motiv. Il știi? Nu? Hai să povestim…
Fac cadouri fără motiv. Da, nu pentru că aș fi uituc (deși, recunosc, mi s-a mai întâmplat să uit o aniversare și să compensez eroic după), ci pentru că n-am răbdare să aștept o zi anume ca să fac pe cineva fericit.
Nu pot să aștept un Crăciun, o zi de naștere, o dată în calendar care “permite” să aduc în dar o bucurie, ceva. Dacă am o idee frumoasă, dacă simt că trebuie să spun “te iubesc” altfel decât în vorbe, o fac atunci. Fără pretext. Fără fundiță. Fără ocazie.
Love to Give – Las aici câteva sugestii, ca un fel de Easter Eggs, în caz de pană de idei, știi ce zic? Mai ales că este vorba despre dragoste.
De altfel, unele dintre cele mai importante momente din viața mea s-au născut exact așa, dintr-un impuls, dintr-o emoție, din acel “acum e momentul”.
Un vârf de munte, un inel și un plan aproape eșuat
Era o zi de decembrie. Rece, dar nu prea, dintr-alea în care zăpada scârțâie sub bocanci ca un sunet demult apus în copilărie. Eu și Alina, iubită-mea, urcam pe Vf. Postăvaru, dinspre Poiana Brașov, mai mult pentru priveliște și liniște decât pentru performanță. Planul era să urcăm cu telegondola pană în poiana Cristianul Mare, capăt de telgondolă și apoi mers pe jos până în vârful situat la 1799 m, preț de vreo jumătate de ceas.
Ea nu bănuia nimic. Eu, în schimb, aveam în buzunar un inel care trăgea la buzunar ca un secret greu de cărat. Nu știu ce mă apucase. Nu știu dacă era ceva teamă (aveam semne bune, na 😊), ci mai degrabă emoția aia amestecată de “ce-o să zică?”, “e momentul potrivit?”, “dar dacă ninge prea tare și nu se vede nimic?”
De fapt, nu aveam un plan clar. N-am avut niciodată.
Dar cred că tocmai asta a făcut momentul perfect.
Jumătate de oră. Da,exact jumătate de oră de pană la telegondolă și stat în telegondolă cu nodul în gât. Mai mult ea. Ea era cu frica, eu eram cu buna dispoziție, că cineva trebuia să țină moralul ridicat. M-am abținut cu greu să nu fie momentul cu inelul chiar acolo.
Pană de curent refăcută, telegondolă în mișcare. Ne punem pe mers pe zăpadă. AM uitat bețele de trekking la mașină. EU. Eu sunt vinovatul. Mai e și ceață, alunecă zăpada, nu prea nimeni pe traseu. E în mijlocul săptămânii, e liniște, cum ne place nouă.
Mergând, se mai aud niște pași șovăitori cumva mai jos de noi. Zăpada scârțâie, ceață groasă. Ursul? EI, hai! Tocmai acum?
Nu apropiem de vârf. Mai aveam puțin când parcă de niciunde, ceața se risipește și apare soarele. CIneva acolo sus mă iubește. Observ că nu e urs în spate. E un nene.
Ajugem la vf. Postăvaru doar noi doi și acel nene care venise singur, un drumeț cu aparatul de gât, pe vintage așa, dar digital.
El avea să fie martorul nostru. Cineva sau ceva îl trimisese oare? Să imortalizeze clipa, fără să știe că urma să fie parte din povestea noastră.
Am întins mâna spre Alina, tremurând un pic, și nu doar de frig. Ne-am tras lângă plăcuța cu altitudinea ca sa ne facem un selfie. Apoi m-am dus către nene cu scopul de a ne face o fotografie și nouă, dar aproape de el i-am zis să filmeze momentul cu telefonul meu.
L-am lăsat ”montat” cu focusul pe noi și m-am îndreptat spre iubit=ă-mea și… am îngenuncheat. Ea credea că mă leg la șireturi. Am scos inelul. Ea era pironită cu ochii la nenea, stătea la foto.
Când s-a dezmeticit, a rămas cu gura deschisă, privind când la mine, când la zăpadă, de parcă ar fi căutat un răspuns, poate o fi de la altitudine? O fi.
“Serios?” a zis, cu ochii umezi, și nasul roșu de frig.
“Foarte serios,” am spus. “Știu că nu e Parisul, nici un restaurant cu lumânări, dar e al nostru. Fără motiv, fără decor. Doar noi.”
A zis “DA”, normal că da. Un “DA” care s-a pierdut printre fulgi, dar care s-a auzit tare în suflet.
Acolo, pe vârful acela înghețat, am învățat că nu ai nevoie de o zi specială ca să trăiești un moment care să-ți schimbe viața. Uneori, iubirea n-are calendar. Are doar curaj. Și să vrei.
Cadourile care nu așteaptă ocazii
Mda, cadouri fără motiv.
Pentru că bucuria aia neașteptată e mult mai vie.
Nu se compară nimic cu expresia de pe fața celuilalt când primește ceva… “din senin”.
La mine, adesea este un buchet de flori. Săptămânal. Aproape fără motiv, dar dacă e să-i dau un sens este că aduce bucurie. Alteori, o carte, o fotografie printată, o scrisoare.
Dar cea mai dragă amintire, una care ne-a schimbat modul de trăi fiecare zi, e legată de… o brățară.
O brățară Anyoli.
(Paranteză – poți vedea în link despre ce povestesc, căci devine unul dintre personajele principale, care poate fi și personajul din poveștile tale)
Nu una oarecare, ci una care ascunde în ea mesaje. Nu doar cuvinte, ci emoții.Am descoperit Anyoli din întâmplare, o combinație între artă și tehnologie care mi s-a părut că descrie perfect felul meu de a dărui: sentimental, dar modern.
M-a atras ideea că poți încărca într-o bijuterie amintiri, clipuri, poze, gânduri, tot ce vrei să transmiți acolo, din inimă. Bijuterii cu stocare inteligentă.
Nu toate o dată, pe rând, dar stai să vezi!
N-am așteptat nicio aniversare.
Într-o dimineață simplă de miercuri, am venit acasă de la job cu o cutie mică, elegantă.
Alină-mea s-a uitat la mine suspect:
“Ce-ai făcut?”
“Nimic,” am zis. “Doar am văzut ceva ce mi-a amintit de tine.”
”Iar mă ceri?” zâmbi ea șăgalnic.
A primit curioasă cutiuța, a deschis-o și a găsit brățara cu piatră ”ochi de tigru”. Știam că e pasionată de pietre, cristale și altele asemenea.
“E foarte frumoasă! Ochi de tigru special pentru fecioara din mine. Pare mai specială.”
Și chiar era.
În interiorul ei, virtual, ascuns ca un secret frumos, încărcat clipul de pe vărful Postăvaru.
Pentru a-l vizualiza este necesar sa îmbini arta cu tehnologia în cel mai simplu mod.
Ea a râs, s-a emoționat, apoi a zis:
“Tu chiar n-ai nevoie de motiv, nu?”
“Nu,” i-am spus. “Motivul ești tu.Nimic altceva nu contează.”
De atunci, brățara Anyoli a devenit un fel de jurnal digital al nostru.
Din când în când, mai adaug ceva ca să o surprind: o melodie, un mesaj vocal, o fotografie cu un răsărit cu noi în Vamă, u listă de cumpărături, Isis pisica noastră, amintiri sau hinturi, teasere pentru viitoare cadouri.
Și mai știu că, ori de câte ori o poartă, are cu ea un mic univers al nostru, viu, real, emoționant.
Arta de a dărui fără motiv, dacă se poate numi artă.
Am înțeles că darurile “fără motiv” sunt cele mai sincere. Nu știu de unde am înțeles 🙂
Când oferi fără un context, fără o dată bifată în calendar, o faci din inimă.
Nu pentru că “așa se face”, ci pentru că “așa simți”.
Și cred că acolo e esența oricărui gest de iubire, de atenție: în autenticitatea momentelor.
Nu trebuie să aștepți ziua mamei ca să-i spui că o iubești.
Nu trebuie să fie Valentine’s Day ca să scrii “te iubesc”.
Nu trebuie să fie aniversare ca să aduci flori.
De exemplu, la noi, așa cum ziceam, florile nu lipsesc niciodată.
Am un ritual mic, aproape terapeutic: în fiecare săptămână aduc flori proaspete.
Nu le cumpăr pentru o ocazie anume.
Le cumpăr pentru că vreau să aduc primăvara în casă, chiar și în noiembrie.
Pentru că zâmbetul Alinei mele când vede florile e mai frumos decât orice zi “specială” marcată cu inimioare în calendar.
Și ăsta e farmecul gesturilor fără motiv: nu se așteaptă, deci se imprimă cumva pe suflet.
Cum o bijuterie prinde viață. O idee genială!
Când am aflat povestea din spatele Anyoli, am înțeles că nu e doar despre bijuterii.
E despre emoția care prinde formă.
Despre cum o amintire poate deveni palpabilă.
Fiecare piesă Anyoli e ca un portal micuț în care îți poți “încapsula” trăirile. Nu e doar un obiect frumos, e o poveste vie. Arta se îmbină cu tehnologia, iar rezultatul e ceva ce poți simți, nu doar purta.
Mi se pare fascinant că poți transforma un simplu cadou într-o experiență.
Că poți atinge o bijuterie și, odată cu ea, să readuci la viață o clipă care părea uitată: un zâmbet, o voce, o amintire.
Asta e, de fapt, frumusețea Anyoli: nu oferă doar un obiect, ci o punte între inimile oamenilor.
Un mod de a spune “te iubesc” care nu se consumă doar la despachetare, ci se dezvoltă în timp.
Despre micile bucurii care ne țin aproape
Într-o lume care se mișcă repede, în care uităm să trăim între notificări și deadlinuri, cred că avem nevoie de mai multe “cadouri fără motiv”.
Un mesaj scris de mână.
O fotografie trimisă pe neașteptate.
Un gest mic, dar sincer.
Am observat că cele mai memorabile momente, pentru noi, nu sunt cele perfect planificate. Sunt cele care se întâmplă spontan, cu sufletul deschis. Așa e și iubirea: un cumul de gesturi simple, făcute la timp sau, mai bine zis… fără timp. Timeless.
Am pus în ea promisiuni (unele mari, altele mici, funny, cum ar fi “să uite să cumpere cafea”), am pus bucăți din vacanțele noastre, am pus chiar și momente haioase — cum a fost seara în care pisica noastră a adormit în cutia de pantofi și am râs până la lacrimi că sforăia.
De asta mi se pare că ideea Anyoli vine exact în sprijinul nostru, al celor care vrem să dăm viață emoțiilor. Pentru că ne oferă o formă prin care putem păstra și transmite amintiri.
Și pentru că, în fond, fiecare cadou are o poveste, dar doar unele reușesc să o spună și s-o arate și peste ani.
Fără motiv, dar cu sens
Dacă m-ai întreba azi care e “cel mai frumos cadou” pe care l-am făcut, n-aș putea alege.
Pentru că nu se măsoară în valoare, ci în intenție. În privirea celuilalt când îl surprinzi.
În bucuria aceea curată care vine din faptul că te-ai gândit la el, pur și simplu.
Cred că, în epoca asta a vitezei, asta e cel mai mare lux: să îți irezervi timp pentru a dărui emoție.
Să încetinești, să te oprești o secundă și să spui: “Te iubesc acum. Nu mâine. Nu de ziua ta. Acum.”
ZIlele astea mi-am luat bicicletă. Aproape că m-am surprins și pe mine. Dar mai mult am surprins-o pe ea pentru că… i-am luat și iei bicicletă. Prima ei bicicletă, doar a ei, la 40+ ani. De abia aștept să vină vremea bună să pedalăm aiurea.
Despre iubirea care nu are dată în calendar
Când privesc în urmă, realizez că cele mai prețioase momente nu au avut niciodată o dată anume.
Nici cererea de pe Vf. Postăvaru.
Nici brățara Anyoli dăruită într-o zi de miercuri.
Nici florile aduse sâmbătă dimineața, “pentru că mi-era dor de zâmbetul tău”.
Toate s-au întâmplat pentru că am așa am simțit. Chiar se întâmplă și acum.
Pentru că iubirea adevărată nu așteaptă permisiunea calendarului.
Așa că, dacă citești asta și te gândești că poate ar trebui să aștepți Crăciunul ca să faci un gest frumos… nu mai aștepta. Trimite mesajul acum. Sub orice formă. Sună, scrie, oferă ceva care să bucure. Poate fi o floare, o vorbă, o brățară, un inel, un colier, o amintire.
Pentru că, în final, toate aceste daruri, mici sau mari, sunt dovezi că trăim, că iubim, că nu lăsăm timpul să treacă pe lângă noi fără sens.
Iar dacă vrei ca un gest să rămână peste ani, lasă-l să prindă viață. Așa cum am făcut eu cu brățara Anyoli. Un cadou fără motiv, dar cu tot sensul din lume.
Aruncă un ochi pe www.anyoli.ro.
Pentru că, uneori, iubirea adevărată nu se dăruiește. Se trăiește.
Fără motiv.
Articol scris cu drag, inspirat din true story pentru Anyoli si SuperBlog 2025
Foto credit: Anyoli si arhiva personală
Anyoli cu emotie, sentimente, zambete si eleganta – Mandachisme cu iubire!