Acel moment când pedalele sunt opționale, dar plasturii obligatorii – mic ghid de supraviețuire al orgoliului masculin (P)

Pe vremea când ieșeam cu bicicleta în jurul Bucureștiului ”cu băjeții”, gașca mea avea o regulă nescrisă: „Buei, nu plecăm până nu vine Mandache cu farmacia mobilă.”

Nu știu dacă era încredere sau disperare, dar fiecare plecare începea cu întrebări de tipul:

– Mă, ai plasturi?
– Am.
– Leucoplast?
– Am.
– Tifon?
– Am.
– Ceva pentru moral?
– Am glume proaste. Te ajută?

”Practic, eu nu eram băiatul cu bicla, ci eram ăla cu trusa de prim ajutor. Bicicleta era doar un accesoriu.”

Nu plecam niciodată fără consumabile medicale: plasturi textili, plasturi hipoalergenici, fașă, comprese sterile, șervețele antiseptice, leucoplast din mătase și veșnicul alcool sanitar care te ardea pe piele mai tare decât adevărul spus direct.

Produse din alea bune, de la Medicale-Shop.ro, că eram deja „client fidel”, nu doar titular la căzături.

Și cum gravitația avea un simț al umorului foarte dezvoltat, iar noi aveam un talent deosebit de a ne pune singuri în pericol, fiecare ieșire devenea o combinație între aventură, comedie și un episod de Survivor, ediția pe biciclete.

Comana – capitala zgârieturilor și a plasturilor consumați pe bandă rulantă, Episodul ”Doamna cu butucul” (Twin Peaks style)

Dacă vrei să cunoști adevăratul caracter al unui om, ia-l cu bicicleta în pădurea de la Comana. Dacă vrei să cunoști adevăratul caracter al prietenilor mei, ia-i acolo și filmează-i ca să ai dovezi.

Potecile sunt înguste, rădăcinile pe post de „șotron”, crengile au ceva personal cu tine.

Aici am inaugurat oficial consumul masiv de plasturi.
Unul dintre băieți s-a hotărât într-o zi de tură să sară peste un butuc „din elan”. Așa de nicăieri, plin de adrenalină, luat de val. El a vrut să sară să impresioneze pe cineva, cred.
Butucul, bătrân și neimpresionat, a rămas unde era. Fix.

Rezultatul? O căzătură-n slow-motion, demnă de Oscar, cu mâini întinse desprinse de pe ghidon și fața lui care spunea că „n-a fooost ooo idee bunăăă”.

Eu, calm:

– Stai liniștit, e zgârietură superficială.
– Pe piele?
– Nu… pe orgoliu, se pare.

I-am aplicat un plasture textil, că mai era rost de mișcare multă și trebuia să stea fix și să ofere ceva libertate de miscare. Textilul era alegerea clasică: rezistent, flexibil, bun și la zgârieturi, dar și la mândria julită.

”Am pus atâția plasturi la Comana încât cred că dacă sapi acolo peste 100 de ani găsești fosile de leucoplast cu ADN de bicicliști amatori.”

București – Giurgiu: Traseul unde s-a născut legea lui Mandache: „Dacă poate să se rupă, se rupe. Dacă nu poate, se rupe și mai tare.”

Aici am avut povestea cu pedala ruptă, moment definitoriu pentru cariera mea de „infirmier”. Tipul a rămas cu pedala în mână, ruptă iremediabil, după o căzătură pe marginea șoselei într-un duel cu niște câini comunitari. Bicicleta putea să meargă singură, iar el… nu prea.

– Gata, eu merg pe jos!
– Du-te liniștit, eu nu vin cu tine.
– Dar sunt 30 de kilometri!
– Și? Oricum pedalele sunt opționale, se pare.

Eugen avut o mică luxație la gleznă, nimic grav, dar dureros. Am băgat fașă, am fixat cu leucoplast din mătase, excelent pentru zone sensibile și pentru fixări mai serioase.

L-am bandajat. In timp ce mergeam pe lângă bicicletă, am luat decizia să urcăm pe bicle și sa-l trag după mine cu o sarma improvizată, ca sa nu mergem tot drumul pe jos.

”Nu știu ce e mai greu: să tragi bicicleta cu un biciclist pe lângă ea, sau să încerci să-i explici de ce ar fi bine data viitoare să-și schimbe pedalele vechi înainte să rămână cu ele în mână.”

Barajul Mihăilești, locul în care crengile se cred some kind of samurai

La Mihăilești, mai in amonte pe Arges la p[durea de la Țeghes, mi-am luat și eu tributul naturii. O creangă binevoitoare m-a zgâriat pe antebraț ca un motan supărat, tocmai când eram în plin slalom printre copaci.
Am scos plasturi, am scos șervețele dezinfectante, am scos tot.

Prietenii se uitau:
– Bă, tu te tratezi singur?
– Da, e momentul să-mi demonstrez competențele!
– Și noi ce facem?
– Aplaudați. Sau râdeți. Ce vine natural.

Fotografii. S-au făcut multe fotografii și clipuri pentru rețelele sociale.
Plasturele textil și-a făcut treaba. Eu am jurat că data viitoare vin cu armură-n pădure.

”Dacă ar exista plasturi pentru orgoliul rănit, aș cumpăra baxuri.”

Herăstrău – tărâmul accidentelor care NU au nicio logică

Primiți cu un parc din București? Traseu urban, relaxat, fără pericole… în teorie.
În practică? Căzătura provocată de o… rață.

Un prieten, să-i zicem Ciprian, pozând o rață din mers, a uitat să se uite în față.Rezultaul? Zbor controlat peste ghidon și aterizare în iarba fină cu oprire pe niște macadam. 

Plasture hipoalergenic by default, cum ar zice francezul. Si pedală cât cuprinde.

”Dacă îți cade prietenul din cauza unei rațe, ai două variante: îl ajuți sau îl filmezi. Eu am ales varianta social acceptată. Restul au filmat. Trecătorii, că nu eram în gașcă.”

Azuga – turele de munte unde se separă băieții de… băieții care alunecă

Când am zis că mergem la munte cu bicicletele, am crezut că va fi epic.

A fost.

Dar altfel decât ne imaginam.

Pe urcare, unul dintre colegi a decis să-și testeze limitele. Le-a găsit repede.
Respira ca un tractor vechi, dar nu asta a fost problema. Problema a apărut când a pus piciorul jos pe pietriș umed, lângă drumul forestier și a alunecat cinci metri la vale, ca un săpun scăpat în cadă.

Noroc că avea genunchiere. N-avea, glumesc. De ce să aibă? Doar suntem spartani.

Eu:
– Stai liniștit, te repar!
– Mă simt ca o bicicletă Tohan stricată…
– Perfect, sunt mecanic și la oameni, nu doar la roți. Apropo, am uitat ”plasturii” pentru pană, sper că aveți voi că altfel…
– Lasă că or fi buni și ăștia de la Medicale Shop ăla al tău…

I-am curățat zgârietura, am pus compresă sterilă, am fixat cu leucoplast.Și-a revenit instant când a văzut că nu e rost de sânge mult.

”La munte realizezi că gravitația funcționează mai bine decât toate legile.”

Bucegi – traseul unde spaima de urs ne-a urcat vertiginos viteza medie

Când pedalezi prin Bucegi, ai două viteze:
1. Normal
2. Normal, până apare ceva mare, maro și cu oarecum nervos… apoi devii campion olimpic

Noi suntem grupa a doua.
Mergeam liniștiți, discutam despre biciclete, lanțuri, viață… și deodată, pe marginea potecii, o umbră mare care părea că scoate și sunete dubioase. Nu era urs, dar noi n-am mai stat să verificăm. Spray de urs nu aveam, deci…

Un coleg a luat cu viteză mare o curbă prea puțin ofertantă, ca să zic așa, a intrat într-o piatră și a zburat ca o dronă fără semnal GPS.

Eu deja scoteam șervețelele antibacteriene.

– Băi, vezi ceva?
– Văd stele…
– Bun, e 14 după-amiază, ești bine.Not.

Aici am folosit plasturi de fixare mai mari, din ăia serioși, că era rana cam mare și poziționată pe umăr, unde se mișcă tot timpul.

”Dacă Bucegii ar avea card de fidelitate pentru căzături, noi am fi clienți premium.”

Cabana Diham, locul unde am devenit „doctorul oficial” al turei

La Diham s-a întâmplat ceva unic: nu doar ai mei au avut nevoie de plasturi, ci și alți turiști.
Mandache, devenit medic fără diplomă. Cum?

Ne odihneam, mâncam, povesteam.
Lângă noi, un pic de larmă că o fată s-a tăiat într-o tablă ruginită.
Prietenii mei s-au uitat toți la mine în același timp.

– Mandache, e timpul!
– Pentru ce?
– Pentru intrarea ta în forță!

Am scos trusa, am dezinfectat, am pus compresă, fașă elastică și leucoplast din mătase ca să stea bine.

Fata a zis:
– Ești medic?
– Nu, sunt biciclist. Versiunea 2.0 pe două roți a medicinii de urgență.

”N-am diplomă medicală, dar am leucoplast. Și uneori asta e tot ce trebuie.”

Ce am învățat din toate turele astea?

În toate locurile povestite: Comana, Giurgiu, Mihăilești, Herăstrău, Azuga, Bucegi, Diham, am descoperit un adevăr ușor de ignorat:

Grija nu e un gest chiar atât de mare. Este un gest normal, și repetat de fiecare dată când e nevoie. Fie că vorbim de o zgârietură, o căzătură stupidă, o luxație sau moment de panică.
Și mai ales cu produsele potrivite:

Leucoplast textil pentru mișcare și aderență bună
Plasturi hipoalergenici pentru pielea sensibilă (și prietenii și mai sensibili)
Plasturi de fixare pentru branule sau răni mai serioase (nu știu de ce le am la mine că dor nu pun branule, dar dacă tot erau la ofertă…)
Comprese sterile pentru orice incident
Șervețele antiseptice când ești în pădure sau pe munte
Fașă și tifon pentru luxații și lovituri serioase

Toate sunt exact ce găsești la Medicale-Shop, folosite în spitale, dar la fel de bune și pentru nebuni ca noi, care confundă traseele cu piste de Formula 1.

Concluzia? Eu, Mandache, omul care repară prietenii.
Eu nu știu dacă eram eroul turelor sau omul care a acceptat că prietenia se măsoară în câți plasturi ești dispus să lipești pe cineva. 🙂

Știu doar că:

La fiecare tură, toți râdeau de mine că sunt prea pregătit.
Și la fiecare tură, toți veneau la mine când aveau nevoie.

The End? Nup… avem varianta și caiac, unde faci bătături de la padele. Dar mai multe despre asta, in episodul următor.

”Eu am plasturi pentru orice. Inclusiv pentru suflet. Dar aia e ediție limitată.”

Articol scris pentru Medicale-Shop.ro si Superblog2025
Foto credit: Medicale-Shop si arhiva personala