Exact, chiar așa: ”Să te ia dracu’, Ryan!” Ești bun, bă! Ești bun și, deși știam că vei fi bun, în sufletul meu de mic fan Blade Runner, speram să o dai chix, tocmai pentru că sunt și eu, dar și alți bărbați, invidioși pe succesul ăsta al tău, pe fizicul tău și pe… toate celelalte. Sper să fii gay, ca să mă liniștesc! 🙂
Blade Runner 2049 este un film SF molcom, care te poartă in cele două ore și jumătate prin toate stările, deși nu are un scenariu foarte complex: un copil din flori dintre un om și o roboată care nu e chiar roboată așa cum nici replicanții (un fel de clone umane) nu sunt chiar roboți. De aici începe psihoza.
O poveste telenovelisitcă SF care trebuie să atingă aspecte de genul ăsta ca să ajungă la sufletul omului, dincolo de decăderea lumii din viitor. Un viitor ce pare posibil, trist, sumbru, negru, ud, colorat de radiații, cu tehnologie de căcat făcută numai pentru a controla. Partea interesantă e că nu se spune nimic de Ion Iliescu și, deși sunt niște inserții CCCP pe acolo, e posibil ca el să fi murit. Nu sunt semne, dar speranța…
Ford, Harrison Ford e bun. E bun pentru vârsta lui. Mai poate, tataie. Îl bate chiar și pe Gosling! La propriu! Asta a să stea apoi, să o dea la pace la un pahar de tărie. Cei doi își fac treaba bine de tot în film, chiar și Jared Leto care deși nu te sperie prea tare (na, e capo di tuti capi acolo) are o bucată bună din film. Nu multă, dar atât cât trebuie.
Acțiunea lui Denis Villneuve, regizorul, se desfășoară la relanti, așa, ca și în prima parte din 1982, deși nu a regizat-o el ci Ridley Scott. Aș fi vrut și un insert mic de Rutger Hauer, BadBoy-replicantul din primul film, pentru că avea o față ce mi-a rămas întipărită mulți ani în minte. Merita și el asta, nu numai Sean Young aia, deși pe undeva ea e cheia, Cutia Pandorei, cumva.
Un SF frumos. Decorurile sunt bine făcute, interesant desenate, dar vin deja de la o idee conturată în 1982, însă continuată foarte mișto. Îmi place, te prinde, te vrăjește, te amăgește. Ce lipsește? Muzica aia genială a lui Vangelis din prima parte. Ok, să înțleg că nea Vanghelie nu s-a mai băgat, dar eu aș fi mers pe urechea muzicală a celor de la Daft Punk. În Tron, muzica a fost mai bună decât filmul. 🙂 Dacă aveau și o muzică ce-ți rămânea puțin în cap și te făcea să-i dai un play cinstit când ajungeai acasă, era un film de nota 10. Așa, bate un 9, dar un 9 al naibii de bun. Ar fi putut încerca pe partea asta de muzică măcar un Silent Strike autohton. #numazic
Stai jos, Ryan Gosling, pentru azi ai nota bună! La fel și-n celelalte filme ale tale, nu știu cum naiba reușești, mânca-ți-aș. Și începuseși atât de imbecil cu rolul ăla din serialul ăla cu Young Hercule… Hmm, cum se poate schimba omul. Așa e când te învârți de mic în cercuri d-astea și-ți păstrezi capul pe umeri, nu ca Bobonete! 🙂
Nu cred ca va mai fi o continuare a filmului. Nu până în anul 2100, când i se va scula cuiva să facă o oarecare resuscitare la un alt nivel. Asta dacă nu cumva o vom lua cu toții razna până atunci sau dacă vom mai fi. Aici sau pe Marte, cine știe?
PS: pe afiș mai apre o tipă care e iubita hologramă a lui Ryan aka Joe, sper că în partea a treia nu o să facă naibii un copil cu ea că se duc de râpă toate softurile și AI-urile din lumea asta.
photo credit: IMDB